Uneori e tare grea treaba asta cu parințeala! Copiii cred că ne testează cel mai tare nivelul de răbdare și pun sub semnul întrebării toate convingerile noastre legate de ea, marea Doamna pe care o invocăm atât de des după ce devenim părinți, Răbdarea.
Eu credeam că am multă înainte să devin mamă, dar Darius parcă a vrut să-mi arate că ar trebui să nu mă umflu prea tare în pene pe subiectul ăsta. Deși dacă îl întreb pe el, îmi zice că lui i se pare că am destulă. Da, uneori e și adorabil
. Dacă am insistat totuși pe subiect, mi-a zis că aș mai avea și eu nevoie să citesc cartea “Erus și Valea Răbdării”, ca să mai învăț cum stă treaba la capitolul ăsta. Bine, discuția asta a fost la scurt timp după o alta despre generozitate, care s-a încheiat cu recomandarea mea pentru el de a reciti cartea “Erus și Valea Generozității”. Așa că, dacă i-am ridicat mingea la fileu, mi-a servit-o frumos. A profitat de ocazie că să-mi recomande și el ceva.
Ceea ce nu știe Darius despre răbdare este că cel mai bun maestru în antrenarea ei e chiar el. Mă bate de mult timp gândul să merg să fac yoga și să practic cumva meditația, dar apoi îmi dau seama că eu am un maestru undercover chiar acasă. Ce să mai merg să caut maeștri prin alte părți?
Chiar azi am dat o testare a răbdării într-un loc inedit, fără candele sau bețigașe parfumate, fără muzică relaxantă în surdină. Testele se dau în real life conditions, între alți oameni, unde să fie presiunea din exterior. Și de multe ori te iau pe nepregătite. Nu că ar există vreun moment ideal pentru ele. Cred că nu există părinte care să se trezească dimineață și să-și spună: “Hm, azi mă simt pregătit! Simt că e timpul pentru un tantrum în care să-mi încerc răbdarea, să văd dacă abilitățile pe care mi le-am antrenat chiar funcționează!” Mda, never the right time, of course.
Astăzi scena desfășurării “tantrumo-negocierii” a fost supermarket-ul. De ce i-am zis așa? Pentru că n-a fost chiar tantrum. Doar vreo 2-3 țipete moderate, câteva priviri ale celor din jur, câteva lacrimi și un comentariu de prost-gust al unei persoane care probabil voia să mă ajute (despre asta, cu altă ocazie). Și multe discuții și muuult timp stat lângă un raft cu o mașinuță pe care și-o dorea foarte tare. Iar din partea mea, multă răbdare și cam multe resurse implicate pentru păstrarea stării de relativ calm.
Mda. Analizând la rece, aș spune că a fost OK până la urmă și am reușit să plecăm fără jucărie într-un final. Simt nevoia de o justificare, deși poate nu e cazul. Nu sunt genul care să nu-i cumpăr jucării pentru că nu vreau eu, dar nici care cumpără orice vrea doar pentru că insistă, indiferent de ce i-am mai luat înainte cu doar jumătate de ora.
La un moment dat, în timpul discuției, atunci când parcă nu vedeam nicio scăpare și aveam impresia că o să închidă magazinul cu noi acolo, m-am întrebat dacă eu chiar cred că se poate să plecăm de acolo fără criză de furie. Cred că au fost momente în care am crezut că da, dar pe măsură ce trecea timpul și eu epuizam tolba cu idei de convins copilul că vom găsi la alt magazin ceva mai interesant de banii ăștia, începeam să mă îndoiesc puternic ca poate fi cu happy-ending.
To make a looong story short: în drum spre casă, deși destul de bucuroasă că am reușit să rămân calmă, au rămas niște întrebări: Oare e bine ce fac? Oare ce-ar trebui să schimb..? apoi au venit și răspunsurile. După ce am dat la o parte stratul de frică, mi-am dat seama că e bine așa. N-are cum să nu fie bine să răspunzi cu calm, chiar dacă asta costă resurse, efort. Ni se pare greu pentru că nu suntem obișnuiți. Pare mai firesc să ne răstim, să lăsăm furia să preia conducerea pentru scurt timp.
Așa că avem nevoie de multă practică pentru a schimba “rețeta” și bineînțeles, de compasiune, pentru că oricât ne-am strădui, sigur vor fi dați când o vom da în bară. Din fericire(?), copiii ne dau o grămadă de ocazii pentru a exersa aceste abilități. Și încet, încet greul se va transforma și noi vom deveni tot mai răbdători, mai blânzi și mai empatici cu copiii noștri.
parenting cu blandete 
Leave a comment