parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Despre mine

The written remains         Astazi, intr-o zi speciala de 29 februarie 2016 m-am gandit sa povestesc mai multe despre cine sunt eu in viata offline*:) happy. Aici este postarea, care se vrea un fel de update la cele scrise mai jos, in urma cu aproximativ 3 luni, cand m-am hotarat sa incep blogul.

M-am decis pana la urma sa scriu. De mult vreau sa fac asta, inca de cand eram insarcinata, pentru ca vroiam sa pastrez cumva, macar o parte din gandurile si trairile de atunci. Pe vremea aia, n-am reusit s-o fac pentru ca mai aveam jobul (acum sunt inca in concediu de crestere a copilului) si nu gaseam nicicum timp pentru asta.

        Apoi a venit Darius in lumea mea si mi-a adus atata bucurie! Si din nou, mi-am propus sa scriu, sa ”capturez” etapele pe care le parcurge, momentele unice de gangurit, de zambarit si chicotit, cu alte cuvinte toata avalansa de emotii pe care mi-a adus-o experienta de mama.

                Dar iata ca a mai trecut un an jumatate, si-n afara de intentii, n-am concretizat in nici un fel. Mi-am dat seama ca tot astept ceva, asa-zisul moment potrivit, care habar n-am ce inseamna, de fapt. Asa ca, in urma unor intamplari mai mult sau mai putin relevante pentru mine, am trecut la fapte!

               Vreau sa scriu pentru mine, pentru a-mi face ordine in idei, pentru a tine un fel de jurnal pentru Darius, dar si pentru a comunica. Da, imi doresc si sa pornesc discutii constructive, sa fac schimb de idei cu alte mamici care au aceleasi interese ca si mine. Simt nevoia sa impartasesc ce mi se intampla, e un fel de impuls, as putea zice, care nu-mi da pace, asa ca a trebuit pana la urma sa-l urmez. Nu stiu unde o sa ma duca, nu cred ca ce am eu de spus e mai interesant sau mai special in vreun fel, stiu doar ca o voi face din suflet, cu mare drag si cu dorinta de a transmite poate putina emotie, de a starni un zambet, sau pur si simplu, pentru a imortaliza un crampei de viata de Darius.

             Voi scrie despre cate lucruri am invatat in ultimul an jumatate, despre cum s-a transformat lumea mea, despre jocuri si plimbari, despre copilarie si veselie,  despre ce citesc din domeniul asta vast al parenting-ului, despre noi, despre lucrurile care-mi plac.  Cel mai probabil subiectul principal va fi aventura cu Darius, dar sigur pe parcurs voi mai avea si alte idei de impartasit, care mai de care mai “crete”  Nu avem o poveste iesita din comun, in nici un caz nu suntem super-oameni, suntem o familie ca oricare alta, care uneori pluteste prin apele limpezi ale vietii, alteori ia carma si navigheaza vasul ce trebuie dus in port, la destinatia sa. Calatorim in aceasta lume insotiti de ganduri de bine, cu dragoste pentru ce-i frumos, cu dorinta de a creste un omulet fericit! Desigur, ar fi foarte multe atribute ce ne-am dori sa stea langa el, dar daca m-as rezuma numai la unul, acesta ar fi, fericit!

            Da, si mai scriu pentru a creste si eu. Cred ca asta ma va ajuta sa evoluez, ma va face sa ma “tin” de scris, sa acord o mai mare atentie gandurilor mele, sa le las sa se decanteze, sa le analizez cat mai atent, pentru ca-mi plac lucrurile facute pe-ndelete, fara graba asta care nu ne lasa-n pace de dimineata pana seara. Vreau sa-mi iau timp, iar blogul, in mod paradoxal, cred ca ma va ajuta sa-l castig cumva.

         De cand cochetez cu ideea de a scrie, am tot cautat alte bloguri de mamici, sa vad cum scriu ele, sa-mi dau seama daca am macar ceva in plus de spus, si mi-am dat seama ca multe lucruri au fost deja spuse, ca au fost facute recenzii pentru cele mai multe carti pe marginea carora ma gandeam sa comentez si eu cate ceva, ca pur si simplu, sunt o persoana comuna, care nici macar n-are vreun talent aparte. Asa ca, pe acest blog, nimic nou sub soare. E clar ca toate au mai fost spuse, sub o forma sau alta, dar peripetiile mele sau intamplarile mele comune, sigur n-au fost relatate de nimeni . Deci am lasat la o parte vocile care ma sabotau si am trecut la fapte. Pot doar sa spun ca voi incerca sa scriu cat pot eu de autentic si ca voi incerca sa fiu inspirata in tot ceea ce spun. De asemenea, voi cauta sa-mi ascult cel de-al saselea simt, intuitia care, cine stie, poate chiar se va ascuti pe masura ce scriu (sper sa se-ntample asta) si-mi va “deschide ochii” spre temele pe care ar trebui sa le abordez.

           Alte motive pentru care scriu – pai mi-e teama sa n-ajung vreo maniaca intr-ale curateniei. De cand stau acasa si oarecum am mai mult timp, una din activitatile de baza a devenit curatenia. E intr-un fel firesc, cu un copil mic sa vrei sa fie cat mai curat pe jos, sa fie lucrurile cat mai ordonate posibil pentru a tine situatia sub control, dar cand ajungi sa nu mai stii a cata oara maturi in ziua respectiva, nu cred ca mai e prea ok… sunt o persoana destul de activa si cred ca am nevoie de o alta activitate care sa tina locul jobului (si nu pentru ca mi-ar fi dor de el, ci pentru ca simt cumva nevoia, sa am si o alta ocupatie, alta decat treburile casnice). Asta nu-nseamna ca nu fac si alte lucruri, cum ar fi cititul sau mersul la sport sau iesitul in oras, din cand in cand, pentru a savura un cappuccino. Dar scrisul este mai mult de atat…cred ca e un fel de pasiune..ma gandeam acum ca unor femei poate le place sa gateasca si cumva, gatitul este o activitate creativa, astfel ca-si implinesc nevoia asta de creativitate, sa spunem, de ceva mai mult decat a face simplu menaj. Mie nu-mi prea place sa gatesc, desi incerc sa fac sa-mi placa, pentru ca, suntem nevoiti sa mancam nu o data, ci de mai multe ori pe zi!!! Si daca tot n-am scapare, am zis ca ar trebui sa fac cumva sa devina ceva placut. Dar inca n-am ajuns acolo, am ramas deocamdata la stadiul de dorinta J) Da, si norocul meu este ca Darius e un copil cu pofta maaare de mancare, asa ca nu-mi prea da de ales la acest capitol. Trebuie sa gatesc, ca doar nu l-oi duce la fast-food (unde nu ma duc nici pe mine)!! Apropo de asta, mi-am amintit un citat foarte fain, al lui Marc Aureliu, se pare (acum am aflat si eu), care zice asa: “sa avem seninantatea de a accepta ceea ce nu poate fi schimbat, curajul de a schimba ceea ce poate fi schimbat si mai ales intelepciunea pentru a face deosebirea intre cele doua posibilitati.” Bazandu-ma pe acest principiu, voi incerca sa gasesc modalitati de a face gatitul o activitate relaxanta, macar, daca nu chiar o placere. De aceea, pe blog vor fi si sectiuni dedicate gastronomiei, daca imi este permis sa folosesc acest termen, desi cred ca e prea mult, pentru ca in DEX gastronomia este definita ca o arta de a prepara mancaruri alese, ceea ce pentru mine e mult prea mult!! Da, mai bine spun ca vor fi si retete pe blog si atat.

          Si-acum sa spun cate ceva si despre numele blogului. De ce parenting cu blandete? Pentru ca asta incercam noi 2, me and my husb, sa facem, pe cat posibil. Adica vrem sa ne crestem copilasul cu muuulta afectiune, cu respect pentru el, cu atentie fata de nevoile lui, fara critici, etichete, urlete (din partea noastra  – ca din partea lui avem deja minunatele tantrumuri, incepute destul de devreme zic eu, pe la 1 an si 3 luni, dar despre asta, voi vorbi mai pe larg cu alta ocazie), zicem noi chiar si fara pedepse. Toate astea, credem ca vor da rezultate pe termen lung, chiar daca acum e greu uneori, chiar daca unii spun ca suntem prea permisivi (nu insa fara a impune limite, of course) pentru standardele lor. Speram sa ne putem tine de plan, desi avem momente cand punem la indoiala metodele pe care ne bazam, pentru ca trebuie sa recunoastem ca, avem un background care ne pune dificultati in a mentine acest stil de parenting. Evident, si noi am fost crescuti precum ceilalti din generatia noastra, cu pedepse, cu “e rusine sa..”, cu “nu-i voie sa..”, “pentru ca asa spun eu” si muuulte multe altele.

           Dar un lucru vreau sa-l stabilesc de la-nceput! Nu critic pe nimeni, nu judec, nu ma cred mai desteapta. Inteleg de ce generatia parintilor nostri a crescut copiii intr-un anumit fel. Erau alte vremuri, alte standarde, nu aveau acces la atatea informatii, multe studii inca nici nu fusesera poate facute, studii care au demonstrat succesul celorlalte metode de parenting. Ii inteleg chiar si pe cei din zilele noastre care adera la aceleasi principii folosite de parintii lor pentru a-si creste copiii, deoarece “mostenirea” cu care venim din urma ne pune serioase piedici in a face lucrurile altfel. Dar si despre asta voi scrie mai pe larg intr-o postare viitoare.

             Revenind la modul in care vrem sa-l crestem pe-al nostru copilas, mai vreau sa remarc faptul ca nu ne iese tot timpul cum vrem, adica sunt momente cand ne enervam, poate ridicam tonul, poate ne lipseste rabdarea intr-un moment de criza, si nu numai, avem zile mai bune si mai putin bune, deci, da, o sa cititi si despre imprejurari de genul asta, dar in general ne propunem sa mergem in directia mentionata mai sus. Timpul va spune daca e ok, daca chiar ne iese si ne tinem de treaba, dar astea sunt intentiile noastre. Pana acum am reusit oarecum sa facem cum ne-am propus, dar nu stiu cum va fi cand voi incepe serviciul, cand va mai creste, cu ce provocari ne vom mai confrunta. Eu sper sa fie mai usor pe masura ce e mai mare, but who knows?

           Inca ceva! Ma gandeam ca multi pot spune ca blogging-ul e o moda pe care am decis si eu s-o urmez. Pe langa faptul ca, in general, nu sunt o fashion victim, indiferent ca vorbim de coafuri, imbracaminte sau trend-uri in materie de gadget-uri sau alte “curente” aparute peste noapte, in situatia de fata, e vorba doar de o dorinta foarte mare de a surprinde momente unice, idei care altfel, ar veni si-ar pleca. Macar asa, stiu ca pot sa gasesc undeva, intr-un sertarel, fragmentul acela micut din viata mea, de care poate, uitasem demult. Poate tot aici ar trebui sa spun ca nu e vorba de “a face ca restu’”, pentru simplu fapt ca impulsul de a scrie ma impinge s-o fac, in ciuda laturii mele oarecum timide, care tot incearca sa ma tina pe loc, sa ma chiar opreasca de la a incepe. Si o face in asemenea masura, ca nu-mi vine sa discut despre subiectul asta nici cu persoanele cele mai apropiate. Culmea este ca, in general, cu “strainii”  mi-e destul de greu sa vorbesc despre mine, dar in scris, cumva e mai usor. S-ar zice ca eu chiar asta caut, o modalitate de a-mi exprima anumite ganduri…nu stiu daca asta conteaza pana la urma.

           Ideea e ca voi face primul pas, voi incepe sa scriu si sa public articole si vedem unde ma va duce, daca voi continua, daca ma voi tine de promisiunea pe care mi-o fac mie de a scrie cel putin 2 articole pe saptamana, voi vedea daca imi aduce atata bucurie cata imi aduce scrisul in sine. Cum spunea o alta mamica bloggerita, stiu ce nu caut, si anume, adulatie. Cred ca imi doresc intr-adevar s-ajung la inimele altora, dar in sensul asta: “Omul are bucurie sa dea un raspuns cu gura lui, si ce buna este o vorba spusa la vreme potrivita” (proverb din Biblie, pe care l-am gasit in timpul cautarilor despre “vremea potrivita”). Adica imi doresc sa fiu, intr-un fel, de folos altora prin impartasirea intamplarilor si ideilor mele. Poate ca va fi buna cuiva vorba mea, la un moment dat.

             So here’s to inspirational writing!

” Inspiration exists, but it has to find you working!” Pablo Picasso

Asa ca, ma pun pe treaba

Ps. Ce veti mai gasi cu prisosinta pe blog, sunt citatele, pentru ca imi place sa vad ce-au spus oamenii destepti despre una si alta. Cred ca voi crea o rubrica pe tema asta.

Later edit: a trecut ceva timp (nu mult) de cand am scris cele de mai sus, timp in care m-am mai edificat asupra unor lucruri. Tot cautand raspunsuri (si poate chiar curaj ca sa-ncep – inca n-am postat nimic, ma tot pregatesc, desi a trecut mai bine de o luna de cand ar fi trebuit sa-ncep.. ) la intrebarea de ce vreau sa scriu, de ce vreau blog, am dat de un super discurs al lui Tony Robbins despre cele 6 nevoi din spatele deciziilor şi acţiunilor noastre si anume: certitudinea,   incertitudinea sau varietatea, semnificaţia/ importanţa, dragostea, dezvoltarea, contribuţia. Si mi-am dat astfel seama ca ultimele doua nevoi enumerate sunt cele care-mi dicteaza pasii spre actiunea asta. Am intuit cumva ca ar fi vorba aici de o nevoie de crestere si ca poate in felul acesta as reusi s-o implinesc, dar nu m-am gandit prea serios la contributie pentru ca mi s-a parut prea mult pentru mine. M-a speriat si inca ma sperie. Dar sincer, cred ca da, este putin si din asta. Imi doresc sa pot ajuta in vreun fel, sa pot da o perspectiva usor diferita, chiar daca seamana cu a altora. Poate e nevoie de mai multi care sa spunem acelasi lucru, dar fiecare in felul sau unic. Nu stiu daca voi reusi sa fac asta, nu stiu daca am puterea sa transmit o emotie sau un gand frumos, dar stiu ca numai exersand pot sa devin mai buna la a face asta, si chiar daca n-o sa reusesc de la inceput, macar pe parcurs, sper sa pot realiza putin din asta.

%d bloggers like this: