Pe măsură ce cresc copiii, măștile încep să cadă una câte una

Pe măsură ce cresc copiii, măștile încep să cadă una câte una. Cât sunt mici încă te mai poți amăgi. Dar odată cu creșterea lor, încep să se ivească tot mai des, mai ceva decât ciupercile după ploaie, problemele nerezolvate. Ele sunt acolo, în stare latentă, ca un vulcan care aparent e liniștit, dar care în interiorul sau fierbe. Până când într-o zi izbucnește, dă pe afară tot ce a acumulat într-un timp îndelungat. Nu poți fugi la nesfârșit de probleme, de ceea ce nu-ți place. Ele te urmăresc, se țin scai de tine și reapar când ți-e lumea mai dragă, când nici nu te aștepți. Deși la o privire mai atentă, ai fi putut să vezi că ele sunt acolo, că sunt la fel de vii ca atunci când le-ai descoperit prima dată. Doar că atunci, demult, le-ai pus frumos într-o cutie pe care ai închis-o cu cheie, cu lacăt sperând că vor rămâne așa. Nu prea realist scenariu. Unde să dispară, unde să se ducă?

Ele rămân în fundal, dirijând scenarii, orchestrându-ne viață de prea multe ori, fără ca măcar noi să fim conștienți de asta. Intuim, da, știm cumva că ele sunt acolo, dar sperăm că dacă ne vom face că nu le vedem, ele nu își vor face simțită prezența. Ce amăgire! Ce tragere de timp de parcă am avea de trăit un mileniu…amânăm sperând să treacă de la sine, dar ele nu fac decât să ne umple sacul cu greutăți. Ele ne adaugă durere de care putem avea iluzia că fugim pentru o vreme…

Copiii au grijă să zguduie sertărașele încuiate cu grijă de noi. Ei nu țin cont de lacăte, fac ce fac și reușesc să le desfacă sau să le rupă. Știți cât de bine se descurcă copiii la desfăcut cutii, la descoperit lucruri ascunse. Sunt maeștri! De asta măștile n-au cum să reziste în preajma lor pentru mult timp.

Iar când suntem descoperiți, avem 2 variante: să fugim în continuare, să pretindem că nu vedem sau că nu e vina noastră sau să amânăm mai departe lucruri – orice comportament evitant, ori putem alege să scoatem capul din nisip, să ne asumăm realitatea și să începem să schimbăm lucruri la noi, pas cu pas, cu răbdare multă, cu conștientizarea procesului și cu o doză de auto-compasiune.

Cred că atunci când alegem prima varianta nu facem decât să amânăm mai mult, pentru că inevitabil vom ajunge tot acolo, tot în fața deciziei. Ni se vor repeta aceleași experiențe până când vom ști și vom fi pregătiți să acționăm altfel.

Poate vă întrebați dacă cineva sau ceva ne garantează că o vom scoate la capăt. Nu, nu putem ști sigur că se vor rezolva toate, dar ce știm sigur e că măcar am început să facem pași în direcția bună. Cum vom ști asta? Pur și simplu vom simți atunci când vom face acele lucruri pe care le-am tot amânat, acele lucruri care dor, dar pe care știm că trebuie să le facem. Așa cum știm și că ceva arde mocnit în interiorul nostru și noi sperăm să se stingă sau să se lase stins. Atunci când alegem să nu ne mințim singuri, vom ști!

---