“Nu vreau” – versiune la 1 an si 8 luni

În seara asta vă povestesc despre noul hit din casa noastră. Se cheamă “nu vreau” aka “nu vau”, versiune de pitic Andrei. Mai c-aș zice că mi-a fost dor de când nu l-am mai auzit spus așa, într-o versiune mai dulce, în urmă cu vreo 2 ani și ceva, când făceam prima dată cunoștință cu voința puternică a lui Darius. Numai că nu mi-a fost așa de dor fix de partea asta, de ce să va spun că numai asta visam noaptea?

Oricum, Andrei nu s-a gândit să mă întrebe întâi dacă-mi place sau dacă sunt nerăbdătoare să aud de zeci de ori pe zi combinația magică a celor 2 cuvinte. Poate credeți că exagerez când spun “de zeci de ori pe zi”, dar vă asigur că nu. Mi-ar plăcea să fie doar o figura de stil, dar Andrei cred că s-a îndrăgostit de sunetul acestor cuvinte și probabil de puterea lor și ni le servește non- stop. Azi am numărat în primele 3 ore ale zilei vreo 25 de “nu vau”. Apoi m-am plictisit să le mai țin evidența.

Dar ca să nu iau personal răspunsul lui la întrebările mele, dragul de Andrei răspunde așa și când nu este el cel întrebat. Îl întreb pe Darius dacă vrea să mănânce, dar Andrei simte nevoia să facă pe avocatul lui și intervine prompt: “nu vau”. Îl întreb pe tatăl celor 2 minunați ceva, el iar se trezește răspunzând. Asta nu înseamnă că nu știe sensul cuvintelor! Îl folosește foarte bine în context: “Andrei, hai să schimbăm pempi; Andrei, hai să mâncăm; Andrei, hai să te așez în scaunul de masă/ mașină”, dar Andrei nu vrea, dom’le și pace.

Culmea e că spune asta și când totuși ar vrea unele lucruri, cum ar fi să mănânce, ceea ce mă induce puțin în eroare, făcându-mă să cred că n-ar înțelege ce zice, de fapt. Însă am găsit explicația pentru asta: el nu vrea să mănânce stand în scaunul lui de masă, dar vrea dacă e vorba să stea în brațele mele sau chiar singur pe scaunul din bucătărie și dacă e vorba să fie lăsat să exploreze liber mâncarea (a se citi – să deseneze cu mâncarea pe masă, să o arunce de pe masă pentru a vedea ce se întâmplă, știți voi, ați prins ideea).

Acum vreo lună când a început să spună “nu” mi s-a părut tare haios și chiar m-a emoționat “nu-ul” nazal pe care îl scotea. De fapt, toate cuvintele spuse prima dată mă cam fac să mă topesc la început. Unele de-a dreptul îmi fac ochii să mi se umezească. Până și “nu vau” a fost senzație la început, adică acum vreo săptămână. Nu-mi venea să cred că spune și asta. Dar după o vreme a început să apese puțin butoanele, recunosc. Dacă mai adaug și faptul că îi place să vadă ce efect are asupra noastră pălmuța lui, care uneori nimerește în ochi cu ceva viteză, (deci nu e cea mai plăcută experiență), chiar că avem mai multe butoane înroșite. Așa-i când ai un frate mai mare sau când pur și simplu îți dorești să te amuzi de reacțiile părinților.

Totuși în seara asta mi-a mai făcut o dată inima să tresară și să jubileze. După o repriză de  titilt, alta de joacă prin pat și una de palme aruncate la întâmplare spre mami, l-am luat în Boba să-l plimb prin camera pentru că am văzut că altfel nu vine Moș Ene la gene. În timp ce-l țineam în brațe și-l pupăceam, m-a strâns în brațe pentru prima dată! Pentru prima dată la modul asta, cu mâinile lui micuțe încrucișate pe spatele meu. Și le-a lăsat pe sub Boba și pur și simplu m-a cuprins ca un om mare și stătea lipit de mine. Da, știe să fie și foarte lipicios! Uneori zici că a scăpat în borcanul cu miere, atât e de dulce!

No acum că am pus în Sertarul cu amintiri momentul ăsta magic + pe cele care mă readuc cu picioarele pe pământ, pot să mă pun să dorm liniștită, nu de alta, dar să-mi încarc bateriile pentru reprizele de “nu vau” de mâine.

---