Cum vine un pui de om pe lume

Image courtesy of Ben Schonewille at FreeDigitalPhotos.net

 Vine anuntat! Cu mesaje trimise inainte, asa cum e politicos . Cel putin, asa a fost in cazul puiului nostru. Mi-a dat primul mesaj in sambata Pastilor, cand eu munceam de zor, ca tot omul, cu pregatiri (minime), cu facut curat, vopsit de oua (nu apucasem sa le fac in Joia Verde) in asteptarea iepurasului, cu tot ce inseamna aranjarea casei inainte de o zi de Sarbatoare. Primul mesaj a venit sambata dupa-masa si a fost trimis sub forma de… dop gelatinos. Am vazut mesajul si m-am dus repede la Mr. Google sa mi-l traduca, sa vad cat de aproape e momentul nasterii. Am citit ca ar mai putea dura si o saptamana pana la venirea lui bebe, asa ca m-am linistit. Nu aveam nici 38 de saptamani si, cu o nastere la activ la fix 39 de saptamani, mi-am zis ca nu e cazul sa ma agit (de parca nu stiam ca nu vor fi la fel cele 2, asa cum si sarcinile au fost diferite..). Mai ales ca fusesem la un consult ginecologic cu 2 zile inainte si mi s-a spus ca bebe nu pare sa vina in urmatoarele zile. Deci eram inca Zen, crezand ca bebele meu asteapta sa termin toate pregatirile pe care le mai aveam de facut pentru intampinarea lui.

Prima zi de Pasti am petrecut-o in familie, fara sa ma gandesc prea mult ca s-ar putea sa-mi tin pruncul in brate in mai putin de 24 de ore. Insa in jur de 6 dupa-amiaza, am primit al doilea sms de la bebelin. Am mai eliminat din dopul cu pricina. Hm, mi-am zis! Oare ce are de gand bebe? Chiar vrea sa vina? Nu  stie ca nu-s pregatita inca? Si l-am rugat asa: Hai, fii si tu ca fratiorul tau care a stat in burtica fix pana am fost eu gata cu bifatul tuturor listelor de “to do”!

Apoi, nu m-am mai gandit la asta. Am iesit in oras cu prietenele si chiar ne-am amuzat pe tema asta. Una din ele mi-a spus razand ca poate voi naste chiar in noaptea aceea, insa eu am asigurat-o ca nu se va intampla asta. Si chiar nu credeam ca se pot derula lucrurile atat de repede! Am plecat din oras in jur de ora 10 seara. Am condus pana acasa, caci ma simteam relativ ok, fara sa am alte semnale de la bebelin.

Ora 10:45: am eliminat din nou o cantitate mai mare din dop. In sfarsit mi-am dat seama ca nu e de gluma, ca poate vine bebe, dar tot mai speram sa am macar inca o zi pentru a mai pune niste lucruri in ordine..maruntisuri, desigur, care puteau fi facute si dupa aceea- de genul sa dau jos laterala patutului, sa fac ordine prin toate hainutele ce i-au ramas mici lui Darius, sa scot masa de infasat din dulap, etc. Dar mai ales imi mai doream sa recitesc pasajele importante din cartea Hypno Birthing si sa le discut cu sotul. (am scris aici mai multe despre ce fel de nastere imi doream, despre Hypno Birthing). Sa-i dau indicatii clare cu ce va avea de facut in timpul travaliului,  ce sa-mi spuna ca sa-mi ridice moralul.

Stiu ca dupa acest semnal i-am zis sotului ca s-ar putea totusi s-avem parte de o surpriza in acea noapte. Eu am inceput sa-mi fac bagajul, desi stiam prea bine ca nu e nevoie sa-mi iau nimic cu mine, deoarece maternitatile private asigura toate cele necesare pentru mama si bebe. Dar eu aveam totusi pe lista mea chestii de luat: picaturile de nas de care eram dependenta (ce bine ca am scapat de rinita de sarcina; e tare bine sa poti respira normal), difuzorul de uleiuri esentiale, cartea Hypno Birthing si alte cateva maruntisuri ce-mi pareau mie indispensabile. Dupa ce am terminat cu bagajelul, m-am linistit. N-a mai trecut mult si am aflat ce-nseamna sa ti se rupa apa.

Ora 11:45. Am facut o miscare mai brusca, m-am aplecat sa verific ceva din bagaj si am simtit ca un val cald de lichid ma inunda. Imi era foarte clar ce s-a intamplat. Mi se rupsesera membranele. Eram bucuroasa ca nu s-a intamplat asta cat eram inca in oras, pentru ca am elimimnat o cantitate considerabila de lichid amniotic. Iar in urmatoarele 2-3 ore, am tot eliminat lichid. Deci n-ar fi fost prea fain sa ma ia prin surprindere intr-un loc public.

Intre miezul noptii si ora 2 dimineata, am fost calma, destul de vesela. Nu aveam contractii deloc si din acest motiv am considerat ca nu e cazul sa ma grabesc la maternitate. Ma gandeam ca pot ramane mai linistita in confortul casei si stiam ca poate sa mai dureze putin pana la inceperea travaliului. Am inceput sa citesc chiar despre asta, sa vad daca nu e cazul sa ma prezint la maternitate. Am decis sa mai aman putin momentul, sa astept contractiile, eventual sa incerc sa ma odihnesc pentru a avea energie in timpul travaliului. Mai ales ca drumul pana la maternitate urma sa fie rapid fiindca era noapte. Dar cine putea sa adoarma?

Ma gandeam cu bucurie ca e fain totusi ca mi s-au rupt membranele! Din 2 motive:

– nasterea in apa (pe care mi-o doream cat de cat, dar care costa aproape dublu in perioada aceea) nu mai putea intra in calcul. Desi ma gandeam sa incerc sa-mi usurez travaliul in felul acesta, factorul financiar ma facea sa am ceva dubii… Asa ca m-am bucurat ca pot exclude nasterea in apa din ecuatie.

– apoi eram bucuroasa pentru ca imi doream ca acest lucru sa se intample natural, sa vad si eu cum e. Si mai ales pentru ca stiam ca, dupa ruperea artificiala a membranelor, contractiile se vor intensifica si travaliul va fi grabit, deci este afectat cursul natural al nasterii.

Ora2:00- apar primele contractii, dar care erau suportabile, so I didn’t panic. Dar intensitatea si frecventa lor crestea foarte repede, asa ca am decis sa-mi chem parintii care urmau sa ramana cu baietelul cel mare, cat timp noi vom fi la maternitate.

Intre 2:30 si 3:00 dimineata m-am pregatit de plecare. Deja ma miscam mult mai incet din cauza contractiilor. Am facut al nu stiu catelea dus, m-am imbracat si am plecat spre maternitate.

Dupa ora 03:00 am ajuns la Polisano, unde am fost consultata la Camera de garda si s-a constatat ca dilatatia este undeva la 3-4. Am fost usor dezamagita, sperand ca ar fi mai mare de atat si imediat am comparat mental cu prima nastere, la care era la fel dilatatia cand am ajuns la maternitate. Ma gandeam ca va urma un travaliu lung si probabil dificil. Dar am indepartat cat am putut de repede din minte acest gand.

Am predat Planul de nastere medicului ce era de garda, care s-a uitat cu atentie peste el si mi-a zis ca toate cerintele imi vor fi respectate, deoarece cam asa procedeaza de regula, daca nu exista vreo necesitate medicala de a actiona altfel.

De la Camera de garda am mers in salonul in care urma sa raman dupa nastere, unde mi-am lasat lucrurile. Tot acolo au urmat niste proceduri scurte legate de internare, cu intrebari despre istoricul meu medical. Ca o paranteza, poate partea asta ar fi fost altfel daca as fi apucat sa fac ultimul set de analize din sarcina, care erau programate pentru miercuri, adica la 38 de saptamani de sarcina, si daca as fi apucat sa am discutia cu moasa si medicul anestezist, pe care le aveam programate in aceeasi zi. Nici la prima nastere n-am parcurs aceste proceduri, deci nu stiu cum e. Continui paranteza, adaugand faptul ca m-am prezentat de fiecare data la Polisano fara a avea un contract incheiat in prealabil. Intr-adevar, medicii care mi-au supravegheat sarcina erau medici ai acestei maternitati.

Din salon am mers apoi in sala de nastere. Imi amintesc ca mi s-a parut dificil drumul si cam lung. Ma opream des din cauza contractiilor, care au devenit tot mai puternice.

Stau si incerc sa-mi amintesc fiecare etapa, cu amanuntele ei, insa aminitirile din faza asta, dintre ora 3,30  si pana la nastere, la ora 06:00 dimineata sunt deja estompate. Cred ca nu neaparat din cauza trecerii timpului, cat din cauza ca, pe masura ce ma apropiam de expulzie, am intrat intr-o altfel de stare, in care m-am concentrat doar pe mine, pe ceea ce se intampla inauntrul meu si nu pe alte detalii din exterior.

Asa ca de aici povestea e cam asa: imi amintesc ca mi-am tinut sotul de mana tot timpul, ca ma bucuram ca e acolo, langa mine, chiar daca nu-mi citea pasaje din carte. Era suficient sa-l tin strans de mana si sa-l aud ca ma incurajeaza din cand in cand. Stiu ca m-a intrebat la un moment dat daca nu vreau sa porneasca difuzorul de uleiuri esentiale, fara de care nu am vrut sa plec de acasa. Nu i-am raspuns, pentru ca imi conservam energia si vorbeam foarte putin. Stiam ca difuzorul e acolo si ca, la nevoie (funny to say so  ), il pot porni. Dar nu voiam ca sotul meu sa plece de langa mine pentru nici un motiv. Il voiam acolo, all the way.

Apoi imi amintesc ca aproape am reusit sa atipesc intre unele contractii, deci reuseam sa ma relaxez cat de cat. Incercam sa-mi amintesc pasaje din carte, sa-mi spun ca pot; imi aminteam momentele de relaxare, un fel de minduflness pe care l-am practicat cu cateva saptamani inainte de nastere. Mai tin minte ca ma intreba moasa daca simt nevoia sa imping. Si eu ziceam ca nu stiu daca simt. Deci era clar ca nu simteam. Stiu ca ma intrebam ce vrea sa zica, ma intrebam cum ar trebui sa simt asta. Dar totul era in capul meu, nu faceam conversatie cu nimeni pentru ca…nu prea puteam. Era risipa de energie. 

Foarte clar imi amintesc momentul in care am simtit o contractie altfel, o durere mai puternica, si stiu ca am deschis ochii ( ii tineam mai mult inchisi) si atunci am vazut-o pe doamna doctor care era de garda cum s-a uitat la mine. A vrut imediat sa verifice dilatatia. Cred ca am scos si un sunet (pana atunci am fost pe modul silentios), semn ca se apropia expulzia. Dilatatia era intr-adevar 8-9, deci mi s-a spus ca in curand vine bebe si ca medicul ce mi-a supravegheat sarcina are telefonul inchis. Nu m-am panicat din cauza asta, eram impacata ca voi naste cu alt medic. Iar medicul de garda mi-a inspirat incredere. Oricum, imi doream sa ispravesc odata, simteam ca nu mai prea pot. Stiu ca am zis in faza asta ca e atat de greu… Imediat m-am gandit ca as fi vrut sa cred altfel, sa nu simt asta, sa fie fara dureri, cum scria in carte ca se poate. Insa medicul mi-a zis ca nu mai e mult, ca i se vede capsorul. Am intrebat daca chiar e adevarat si confirmarea din partea ei si a celor din jur m-a mai linistit putin.

Au urmat niste discutii legate de epiziotomie, pe care am refuzat-o initial, apoi am zis ca pot face ce vor, insa n-a mai fost timp. Nu stiu cat de repede s-au intamplat toate; acum as zice ca repede judecand dupa faptul ca la ora 3 si ceva dimineata m-am internat, iar la ora 06:05 imi tineam deja bebele in brate. A fost mult mai rapid decat prima data. Alte detalii nici nu mai conteaza acum si aici.

Ce a fost diferit fata de prima nastere?

– atunci membranele mi-au fost rupte la maternitate dupa vreo 3-4 ore de travaliu

– am facut epidurala acum 3 ani si, chiar daca pentru o ora, maxim 2 ore, m-am simtit puternica si increzatoare, dupa ce efectul anesteziei a trecut, durerile au fost mult mai intense

– de data asta nu am facut epiziotomie, ceea ce s-a dovedit a fi mai bine pentru recuperarea mea, care a fost mai rapida

– in urma cu 3 ani, n-am avut incredere nici in mine si, spre final, nici macar pe medic nu-l mai credeam. Conteaza mult starea psihica, de incredere in propriile forte si in cei din jur. De data asta, am reusit sa-mi ascult corpul, sa fac ce simt.

– sotul a ramas langa mine pana la final la nasterea lui Andrei. La prima nastere, a parasit sala pentru ca imi crescuse tensiunea foarte mult si devenise foarte aglomerata incaperea cu personal medical (cardiolog, anestezist, neonatolog). Prezenta lui a contat mult, chiar daca nu mi-a citit pasaje din cartea Hypno. A stat la capataiul meu si m-a tinut de mana tot timpul. Nu l-am slabit nici o secunda.

Ce mai conteaza este momentul zero, momentul in care l-am auzit si l-am tinut in brate, plin de vernix, asa cum era el atunci. Stiu ca s-a linistit din plans imediat ce l-au pus pe pieptul meu. Iar eu ma tot minunam de asta si de tot ce s-a intamplat. Nu-mi venea sa cred ca am nascut, ca a venit atat de repede pe lume (la aproape 38 de saptamani – eu credeam ca mai sta putin in burtica), ca am reusit sa il aduc pe lume asa cum mi-am dorit, fara epidurala si fara alte interventii. Simteam ca I did it my way! De fapt, a fost Our way! E un sentiment incredibil si e greu de descris in cuvinte! Cred ca toate mamele stiu despre ce vorbesc.

Dupa jumatate de ora de tinut in brate, bebe a fost luat pentru masuratori si alte cele. Aproape ca n-am vrut sa-l las sa plece. Stiu ca am intrebat mirata de ce e nevoie sa-l ia asa de repede. Voiam sa-l am jumatate de ora langa mine si chiar l-am avut. Dar mi s-a parut ca a zburat timpul. M-am uitat la ceasul de pe perete si am vazut ca intr-adevar trecuse jumatatea de ora magica.

Bucuria pe care am simtit-o, a avut de-a face si cu felul in care am nascut, ziua speciala ( a doua zi de Pasti – la prima sarcina imi doream sa nasc de Pasti, insa n-a fost sa fie; acum nu m-am mai gandit la asta, dar s-a intamplat) in care am nascut, surpriza mare pe care am simtit-o referitor la momentul in care a ales bebele sa vina sa ne cunoasca.

Cam asa imi amintesc eu nasterea celui de-al doilea baietel al meu, acum dupa 5 saptamani de la eveniment. A fost totul asa cum trebuia sa fie. Iarasi trebuie sa spun cat de recunoscatoare sunt pentru tot! Si vreau si sper sa ma intorc cat mai des in timp in acea zi! E bine sa traim in prezent, insa cand ai o lectie foarte faina in trecut, e placut sa retraiesti emotiile datatoare de putere, de inspiratie, de curaj.

 

 

 

---