parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

De 1 an si 9 luni cu juniorul zburdalnic

on January 17, 2019

img_20181225_185921De Andrei am tot povestit eu tangențial, dar nu i-am mai dedicat lui exclusiv un articol parcă demulticel. Sau mi se pare așa pentru că am petrecut foarte mult timp împreună în ultima lună, chiar mai mult decât înainte de episodul din decembrie. Fix azi împlinește 1 an și 9 luni și mi-e drag de el de numa’. Peste o lună o să reîncep activitatea, așa că mai am puțin de stat doar cu el. Și de atunci, din decembrie, mă tot gândesc că n-o să mă mai întâlnesc niciodată cu perioada asta frumoasă, dar și plină de provocări prin care trecem acum. Oricum e mai mult frumoasă, pentru că provocările, atât timp cât nu vorbim de probleme de sănătate (chiar și “banalele” viroze), sunt trecătoare și inerente vârstei lui.

Încep cu micile provocări ce îmi scot uneori peri albi*:D big grin. Da, chiar și cei mai adorabili copii ne pot face asta. Sau mie cel puțin. Părul meu e pe bigudiuri atunci când nu adoarme nicicum. Trec prin mai multe etape, de la Zen total, la răbdare multă, la relativă agitație, iar spre final, îmi cam vine să mă catăr pe pereți. Da, știu că nu-i frumos, dar cred că o parte din răbdare s-a dus pe apa sâmbetei pe vremea când făceam toate astea cu Darius. Cum care toate astea? Păi să vă spun, deși dacă aveți un pui mic s-ar putea să știți cum stă treaba. Începem cu țițilit, continuăm cu uitat prin cărți, urmează prima plimbare cu Boba, apoi cere iar țiți, deși nu vrea, face asta doar ca să-l dau jos din Boba, apoi se dă jos din pat, aleargă putin, se urcă înapoi, râdem, ne jucăm, îl mai las puțin, și apoi reluăm toți pașii descriși pentru a doua oară sau uneori chiar a treia. La un moment dat în timpul acestor pendulări sau preumblări care nu se mai termină, garnisite uneori cu câteva palme pe care mi le dă în joacă direct în fața mea tot mai posacă, simt că o pierd pe Doamna Răbdare și că-mi vine s-o iau la sănătoasa, măcar pentru câteva minute. Dar de obicei din punctul asta nici nu mai durează mult, așa că mă încurajez singură și #rezist încă puțin, asta dacă n-am soț prin preajma căruia să-i predau ștafeta temporar.

Ah, încă ceva! Să nu credeți că n-am încercat și cu muzică, draperii trase, ulei de lavandă și alte trucuri care ar trebui să scurteze puțin așa-zisa rutină de somn. Până acum n-am descoperit o rețetă care să meargă de fiecare dată. Funcționează unele o dată, de două ori, după care a treia oară e musai să scormonesc după altă idee…

Celelalte provocări țin de zburdălnicia lui, dar astea sunt faine, mai mult mă amuză, deși unele mă fac să mă mai treacă fiorii câteodată. Am mai povestit eu că Andrei e mare cățărător. Se cațără pe unde apucă și up to a point e fun să-l vezi cum devine un mic Tărzănel, dar uneori e periculos ce face. Am avut în decembrie o măsuță lângă un geam și era o plăcere pentru el să se cățere pe masă, apoi pe calorifer și după ajungea pe Everestul lui, pervazul, pe care se ridică în picioare ținându-se cu mâna de mânerul geamului. Dar și când ajungea acolo, câtă bucurie, câtă satisfacție! Eu bineînțeles că  trebuia să fiu mereu în gardă să-l văd când începe cu escaladatul mesei și să mă așez în spatele lui să-i fiu plasă de siguranță, că doar de ce sunt bune mamele?

L-am surprins că vrea să se urce și pe mânerele unei comode și iar mi-a ingehtat inima. În altă zi voia să ajungă la jucăriile de pe rafturile de sus și la fel se chinuia să se suie până sus, sus, așa cum zice chiar el.

Dar și dacă mă apuc să vă spun cât poate fi de drăgălaș, cred că nu mă mai opresc. Sunt topită după el pentru atâtea lucruri care mi se par adorabile: cum vorbește, cum pronunță el cuvintele ușor stalcit, cum îl strigă pe “Daus”( a trecut prin stadiile: Dede, Da, Da si acum a ajuns la Daus:)) , cum ridică mânuțele să mă întrebe unde e frățiorul lui sau tati. Mă înduioșez de numa’ când îi aud vocea lui suavă de copil mic, când mă ia de mâna să mă ducă la jucării, când se prinde de piciorul meu ca de un copac mare și trainic, când îl ia pe Darius de mânuța să-i arate ceva, când aud că spune un cuvânt nou, când deschide ușa la baie de parcă ar fi din Vestul Sălbatic în timp ce mă caută preocupat, nu cumva să mă fi pierdut, când îl văd cum construiește cu Lego, când îi aud râsetele colorate, când mă provoacă la joacă și râde aproape din nimic de parcă ar vrea să mă însenineze și pe mine, când îl văd cum aleargă cu piciorușele lui scurte, grăbit și cu un aer de parcă ar fi într-o cursa de la olimpiada mondială, când îl aud cum cântă “Moș Cătun” – doar atât știe să zică, dar nici că trebuie mai mult, când îl văd cum se trezește vesel, cu chef de joacă de parcă nimic altceva nu mai contează pe lumea asta.

Îmi place să văd cât e de curios, cum observă lucrurile noi și orice mică schimbare făcută prin casă. E adorabil cum dă cu mătura și vrea să strângă jucăriile (ce fain ar fi să-l țină obieciul ăsta!). Apropo de mătură, o vreme nu știam de ce tot zice “mă-ta (asta credeam eu ca zice)”. Si mă cam necăjeam că nu știam de unde a prins cuvântul ăsta 😀 Noroc că am descoperit ce e “măta”:)). Îi place mult să se bălăcească, ar sta cu orele în baie, se bucură tare când îl vede pe Darius, dar se și supără la fel de tare când fratele cel mare refuză să-i dea o jucărie și atunci ne arată cum își folosește palmele, după care aleargă la mine să-l apăr pentru eventualitatea în care Darius s-ar gândi să-i întoarcă “favoarea”.

Despre interacțiunile lor ar trebui să scriu un alt articol pentru că aici întrăm deja pe teren minat. Trecem de la iubire la alte sentimente într-o secundă…și noi,părinții, trebuie să scoatem la înaintare artileria grea, respectiv Muntele de Răbdare care uneori vrea să stea acoperit de ceață 😀 Și tot din registrul ăsta, ar mai fi momentele în care nu obține ceva ce își dorește foarte mult. Numai că deocamdată mi se par moderate supărările lui. Sau am devenit eu imună după tantrumurile lui Darius.

Cam așa  e cu puiul nostru de 1 an și 9 luni, deși sunt sigură că n-am surprins decât o parte din lucrurile ce mă fac să-l iau la smotocit și pupăcit. Ideea e că și la al doilea copil e uimire și bucurie și dragoste mare! E altfel față de când le experimentezi prima dată, dar tot e un sentiment minunat pentru că așa sunt ei, extraordinari, plini de viață și de energie bună!

Mă bucur că sunt mama lui și că am ocazia să văd încă o dată tot spectacolul vârstei mici, atât de spontan, de autentic, de necenzurat. O explozie de culoare și savoare de care ai parte doar în compania făpturilor mici! 🙂

 

PS. Am uitat să spun că și el pare foarte vorbăreț. De vreo lună are un debit sporit și spune o grămadă de chestii de ne tot minunăm de unde le scoate. Peste o vreme, când or începe amândoi fratiorii să vorbească în paralel, cred că va fi tare distractiv și nu vom ști pe care să-l ascultăm primul.

#InexplicabilDeAdorabil

 

 

 

 

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: