parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Viata mea dupa episodul de convulsie febrila

on January 6, 2019

teddy-242878_1920.jpgDacă după primul episod cu convulsie febrilă al lui Andrei am avut sentimentul că viața noastră s-a schimbat întrucâtva, după al doilea senzația asta a devenit și mai acută. Poate părea ciudat pentru că se presupune că a doua oară ești mai pregătit și știi ce se întâmplă și da, într-o anumită măsură lucrurile stau așa (cel puțin nu mai e șocul inițial când nici măcar nu știi ce a pățit copilul), dar pe de altă parte, pentru o astfel de experiență niciodată nu ești gata. Nu e ca și cum ai te-ai trezi într-o dimineață și ti-ai spune că e o zi potrivită pentru a trece printr-un chin sufletesc alături de copilul tău. Așa ceva nu există și de asta spuneam că nu te poți simți pregătit.

De ce a doua oară am resimțit greul și mai tare? Poate pentru că după primul episod speram să nu mai fiu nevoită să trec prin asta, speram să fi fost un caz izolat și să rămână doar o amintire dureroasă.

Poate pentru că timp de 6 luni, interval în care Andrei a mai făcut febra, nu s-a mai repetat experiența și mă gândeam că sunt șanse că povestea asta să fie de domeniul trecutului.

Frica însă și-a arătat iarăși colții și aseară, la prima febră de după convulsia febrilă din decembrie, cred că am încărunțit de griji. Am trecut prin toate stările, de la “n-am să las să se mai întâmple asta” (de parcă ar fi în puterile mele), la “ce mă fac dacă iar se întâmplă?”, apoi am ajuns să accept că s-ar putea întâmpla și mă gândeam să-mi fac bagajul pentru spital, măcar să-l am pregătit de data asta. Am trecut și la recunoștință că totuși trec orele și sunt încă acasă și deci există speranța să scăpăm.

Am devenit obsedată de măsurat temperatura, în ciuda disconfortului pe care i-l creez micuțului, dar n-am ce să fac pentru că lui îi crește brusc (aspect care favorizează apariția convulsiilor) și deci trebuie să fiu pe fază. Am sărit cu antitermice după schema recomandată de medicul de familie și m-am rugat să-și facă efectul rapid.

De data asta febra n-a apucat să crească prea mult, dar chiar și așa, alarmarea mea s-a dus în sus îngrijorător de tare. M-am liniștit până la urmă, văzând că trec orele în favoarea noastră, în sensul că febra nu crește și răspunde ok la tratament.

Azi a fost mai bine, n-a mai făcut febră, dar încă nu știu sigur dacă pericolul a trecut. Vreau totuși să rămân calmă, cât de cât pozitivă, pentru că știu că așa e mai bine. Dar când îi ating fruntea și simt că e prea caldă, mintea mea o ia razna.

Am impresia că aveam o altă viață înainte; e ca și cum viața se împarte în before and after convulsia febrilă. Ceva se rupe, se insinuează teamă în suflet, deși știi că n-ar trebui să fie așa.

Am și zile senine în care continuăm ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, dar atunci când vreo viroză ne dă târcoale, deja încep să mi se aprindă sirenele prin cap. La început, moderat, dar depinde cât de serioasă e treaba.

În toată povestea asta mă bucur totuși că el e vesel, că nu-și dă seama de ce se întâmplă și în afară de tusea supărătoare, Andrei nu este afectat deloc. Întotdeauna este și o parte bună, nu? Și mai este una acum: că suntem acasă. De la ultima internare am ajuns să apreciez mult faptul că suntem toți acasă, chiar dacă mai șchiopătam cu diverse, chiar dacă ne speriem, tușim, ne îngrijorăm. Măcar ne mai putem încuraja reciproc, mai putem face curat prin casă ca să ne mai treacă gândurile gri. Da, fiecare cu piticii lui 🙂

De ce scriu despre asta? Pentru că în fiecare an îmi propun să fiu mai deschisă, să împărtășesc din trăirile mele, deoarece nu pot scrie despre altceva când gândul mi-e acolo, pentru că îmi e destul de greu să fiu vulnerabilă, dar știu că e important să ne arătăm așa cum suntem, pentru că viața nu e făcută numai din momente roz și blogul ăsta e despre viața mea, a noastră, deci nu poate fi numai cu nori pufoși pe care plutim. Și pentru că poate, deși sper din suflet să nu fie cazul, cuiva îi va ajuta acest text. Cuiva care a trecut sau trece prin același lucru sau printr-o problemă de sănătate. Uneori vrem să știm că nu suntem singuri în suferință și de asta am ales totuși să public această trăire a mea.

Nu vreau să  închei într-un ton trist, așa că vă mai spun că Andrei, în ciuda virozei a fost extrem de activ și a continuat să spună “nu vau” și să ne mângâie cu palma sau pumnul, să ne dea pupici, să alerge prin casă și după frate-so și să tragă de brad (da, încă îl mai avem :P)

Pe curând! S-auzim de bine!


4 responses to “Viata mea dupa episodul de convulsie febrila

  1. Ana says:

    Multa sanatate!

    Liked by 1 person

  2. Gabriela says:

    Ma regăsesc total in ceea ce spui..
    Mulțumesc

    Liked by 1 person

    • Draga Gabriela, sa speram ca aceste ganduri, aceste sentimente vor ramane doar niste amintiri triste pentru noi…In zilele bune, asta sper si ma tot imbarbatez singura ca nu se va mai intampla. Asta pana la urmatoarea viroza, probabil… Te imbratisez cu drag! Multa sanatate! 🙂

      Like

Leave a Reply to Ana Cancel reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: