parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Ce faci atunci cand copilul sare calul si putin ..ubuntu

on November 11, 2018

FB_IMG_1541585539510

Vedeți imaginea asta, da? Am căutat-o vreo oră, aproape obsesiv acum câteva zile în timp ce citeam cartea Laurei Markham “Părinți liniștiți, copii fericiți”. Un pasaj din carte mi-a amintit de ea și m-a apucat instant febra căutatului, deși detest să pierd timpul căutând. Mi-am amintit de fapt de cuvântul ubuntu, pe care îl asociam fix cu poza asta pe care am văzut-o cândva, demult, într-o postare pe facebook. Mi-a plăcut mult și atunci ideea din spatele acestui cuvânt.

“Am să traduc ce scrie ca să fie clar pentru toată lumea: În anumite regiuni din Africa de Sud, când cineva face ceva greșit, el este dus în mijlocul satului și înconjurat de tribul lui timp de 2 zile, timp în care ei vorbesc de toate lucrurile bune pe care acesta le-a făcut. 

Ei cred că fiecare persoană este bună, totuși uneori facem greșeli, care nu sunt altceva decât un strigat după ajutor. Ei se reunesc în acest ritual pentru a încuraja persoana respectivă să se reconecteze cu adevărata sa natură.  Crezul este acela că unitatea și susținerea au mai multă putere să schimbe comportamentul decât rusinarea și pedeapsa. Acest lucru este cunoscut ca și Ubuntu – umanintate față de ceilalți.”

Mie-mi pare fascinant crezul și ritualul lor, simplitatea și în același timp profunzimea gândirii lor. Mă-ntreb în același timp cum se face că ei au înțeles că rusinarea și pedeapsa nu schimbă comportamente și totuși noi ținem morțiș de ele? Vorbim până la urmă de niște oameni simpli ce au priceput unele lucruri pe care noi având toată știința de partea noastră abia le procesăm sau mai grav, le respingem. Ei nu au avut nevoie de studii și dovezi ca să creadă în bunătatea oamenilor.

Nouă ne trebuie explicății de la cei mai mari experți, ne trebuie dovezi că funcționează lucrurile altfel decât știm noi, din moși, strămoși, ne împotrivim, ne luptăm să ne susținem ideile cu care ne identificăm până în măduva oaselor, fără să mai lăsăm spațiu pentru alte posibilități. Când lucrurile ar putea fi de fapt, atât de simple! Fără vinovați, țapi ispășitori, resentimente, fără victime, fără umilințe, doar cu păstrarea în minte a adevărului invariabil că toți greșim, asta neînsemnând altceva decât că avem nevoie de ajutor, că avem nevoie să ni se amintească de faptele noastre bune.

Și acum să vă povestesc care fragment din carte mi-a stârnit toată avalanșa asta de gânduri, emoții, amintirea acestui cuvânt “ubuntu” care se pare că s-a lipit de sufletul meu. Chiar la finalul unui capitol mare “Să creștem copii care vor să se poarte frumos: Îndrăznește să nu disciplinezi”, capitol în care ni se explică de ce nu sunt eficiente pedepsele ori consecințele și pauzele disciplinare, apare o întrebare care poate stă pe buzele multora: Ce faci când copilul chiar sare calul?

O mama povestește cum copilul său de 3 ani a aruncat cu o carte în tatăl lui, lovindu-l pe acesta în ochi și crapandu-i pielea din zonă. Îngrozitor, nu? Mama s-a simțit îndreptățită într-o astfel de situație să-l scoată afară din camera pe băiețel, spunându-i că așa ceva nu-i este permis și trimițându-l la colțul pentru pauze disciplinare. A procedat oare bine țînând seama de gravitatea situației? Fiecare va aprecia cum poate și nu acuz pe nimeni de nimic. Ce știu sigur e că în momente de criză, de tensiune maximă, e foarte greu să-ți păstrezi calmul și să procedezi ca la carte.

Dar hai să vedem ce ne zice în carte. Poate ar fi bine să-ncepem cu ce gândește copilul în timpul pauzei disciplinare. Cel mai probabil rușinea și teama au pus stăpânire pe el: teamă de tatăl rănit și furios, rușinea de a fi o persoană îngrozitoare care nu se poate controla și e capabilă să rănească pe cineva atât de tare. Și poate ar exista și o părere de rău pentru că fost scos din încăpere și nu a putut să se împace cu tatăl său, să repare greșeala făcută. Și desigur, copilul ar mai putea gândi că fapta sa a fost justificată, că a avut dreptate să acționeze așa.

Cu ce îl ajută toate aceste gânduri pe copil? Cum îl vor face să reacționeze mai bine data viitoare? Un copil speriat nu gândește limpede și nici nu trage concluzii logice. Și chiar dacă nu ar mai izbunci așa față de tatăl său, furia ce l-a determinat să aibă comportamentul respectiv va fi exprimată în alte moduri, poate va fi direcționată către frățior, poate va începe să aibă coșmaruri sau să urineze prin casă, după cum ne spune dr. Laura Markham.

Ce ar trebui făcut, de fapt?

Dacă am îngriji în primul rând persoana rănită, acest lucru îl face să înțeleagă pe copil că e vorba de ceva grav. Ar fi bine ca acesta să fie implicat în acordarea primului ajutor. Astfel el participa la soluție și atenția acordată tatălui rănit îl scoate din starea de furie. “Da, a făcut ceva îngrozitor, dar vrem să îi transmitem că el nu este groaznic.” Foarte probabil să simțiți că îl iertați prea ușor, dar nu este așa.

“Nu are cum să se simtă o persoană rea și, în același timp, să acționeze ca o persoană bună. (…) În loc să-l faci să-i fie rușine, ceea ce ar consolida poziția de copil rău, îi ieși în întâmpinare și îl readuci în sânul cald al familiei. Fără această reconectare, nu avem nicio șansă să ne audă, iar orice metodă <<disciplinară>> nu îl învață decât că este rău”

“Îi ieși în întâmpinare și îl readuci în sânul cald al familiei”- aici mi s-a aprins beculețul cu ubuntu, căci despre asta e vorba în toată povestea.

Copilul trebuie ajutat să-și înțeleagă emoțiile, nu să fie pedepsit. După ce părintele rănit e în afara pericolului, ar trebui începută o discuție serioasă, dar cu blândețe despre ce s-a întâmplat. Probabil copilul va izbucni în plâns și se va elibera astfel de toate sentimentele neplăcute acumulate. Noi îl vom ține în brațe în timp ce plânge.

După ce se liniștește, îl putem întreba ce ar vrea să facă pentru a-l alina pe tatăl său, oferindu-i astfel “ocazia să-și îndrepte greșeala și să redevină o persoană bună în mintea sa”.

Ce a învățat copilul din abordarea aceasta?

  • “că poate răni pe cineva dacă aruncă obiecte
  • că vrea să se controleze mai bine data viitoare, astfel încât să nu se mai întâmple așa ceva
  • că sentimentele nu se transformă într-o urgență dacă nu acționăm în baza lor
  • că mami și tati îi înțeleg emoțiile puternice și îl pot ajuta să le gestioneze. Când am încredere în ajutorul lor mă simt mult mai bine
  • pot răni pe cineva foarte tare și nu vreau să se mai întâmple niciodată
  • am capacitatea de a ameliora situația, de a reface relația afectată și de a-mi îndrepta greșelile”.

Genul acesta de abordare mi se pare minunat, deși nu e ușor de pus în practică, pentru că atunci când copilul ne lovește sau își lovește frățiorul, e destul de dificil să rămânem calmi, să nu luăm lucrurile personal, să răspundem așa cum ar avea nevoie. Dar atunci când reușim să facem asta, îi predăm copilului lecția umanității față de celălalt, a iubirii necondiționate. Și asta merită tot efortul nostru!


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: