parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Relatia ta cu fricile tale e cea mai importanta relatie din viata ta

on November 1, 2018

boy-2099858_1920.jpgCă mă pasionează felul în care funcționăm, felul în care reacționăm și tot încerc să înțeleg chestii despre psihologia ființei umane, cred că nu mai e un secret pentru nimeni. Aș zice că de-o vreme încoace a devenit aproape o obsesie să înțeleg, să aflu mai multe, să descopăr marea cu sarea. Este modul meu de a pricepe ce-i cu mine și de a face un pas înainte (dacă nu cumva o fi înapoi*:D rânjet) pe scara propriei mele evoluții. Și cum timpul nu mi-e chiar aliat, caut alte căi să mă documentez, dacă citind nu mă pot delecta cât aș vrea. Așa că ascult podcast-uri și Ted Talks și tot ce-mi mai cade în playlistul de pe youtube :).

Despre podcastul acesta v-am mai povestit odată aici pentru că îmi place mult, e chiar preferatul meu.  Aș lua fiecare episod să vi-l povestesc și l-aș dezbate cu cine ar avea chef să facă asta, dar nu știu cât sunt alții de pasionați de emoții, de creșterea copiilor, de înțelegerea tiparelor care ne ghidează pașii… Așa că va povestesc doar din când în când, adică doar dacă mi se pare o idee atât de interesantă sau de neobișnuită încât nu pot s-o țin doar pentru mine.

Așa a fost episodul despre frică de acum 2 săptămâni al podacstului Authentic parenting, căci de acesta este vorba. De 2 săptămâni mi-am tot zis că e musai să vă împărtășesc ideile noi pe care le-am auzit. Chiar e o abordare inedită asupra fricii, una pe care n-am mai întâlnit-o, deși am ceva habar de orientările și recomandările în materia asta.

Invitata Annei Seewald din acest episod este Kristen Ulmer, o femeie care timp de 12 ani a avut titlul de cea mai bună schioare din lume, doar că la categoria schi extrem. Deci are ceva habar numai de aici despre înfruntarea sau îmblânzirea fricii, depinde cum vreți să-i spuneți. Dar mai mult decât schioare, această femeie a studiat timp de 15 ani despre arta Zen și a scris o carte numită “Arta fricii”.

Și înainte să vă plictisesc prea tare cu detalii “tehnice”, am să vă invit să vă uitați cam ce acrobații făcea această femeie numită și “neînfricata”. Apoi revenim la poveste.

Probabil că nu prea simțea frica de făcea astfel de salturi, nu? Dacă i-ar fi fost frică, ar fi stat în banca ei, nu? Păi nu prea. Relația ei cu frica era doar de altă natură. Ea găsise o cale de a se bucura de sentimentul de teamă, care nu mai pare frica aceea care paralizează; acei “adrenalin junkies” sunt cei care au ajuns dependenți de această emoție, dar asta nu înseamnă că ei nu simt frică.

Însă în acele vremuri, spune Ulmer, și-a ignorat totuși frica, lucru pe care nu-l poți face pentru prea multă vreme. Mai târziu și-a dat seama că nu era neînfricată și își făcea chiar rău fiind așa, însă a făcut toate astea pentru că dorea atenție, avea nevoie să se simtă iubită, să fie văzută și de aceea făcea tot posibilul să iasă în evidență.

Potrivit lui K. Ulmer, relația ta cu frică e cea mai importantă relație din viața ta pentru că e relația pe care o ai cu esența ta, “self core-ul” tău așa cum îl numește aceasta. Deci fă-o cât m bună! 

Și oare ce-ar trebui să-i spunem fricii? Ceva de genul acesta:

 “Uite doamna Frică, suntem aici amândoi! Tu mă vei ajută să fiu magnific, deci te primesc în viața mea!”

Doar cuvinte? Nu, pentru că cel mai bine este să ne simțim emoțiile așa cum sunt; ele sunt făcute ca să fie simțite, nu înțelese, nu gândite. Atunci când facem asta, ele dispar foarte repede. Concret, ce înseamnă acest lucru? Să plângi atunci când îți vine, să fii furios, atunci când asta simți. Să lași măștile să cadă.

Dacă tot nu e clar cum putem să ne simțim emoțiile, iată ce mai spune fosta schioare.

  • poți să-ți negi frica, s-o ignori; unii chiar își folosesc intelectul să o raționalizeze și asta poate funcționa pentru că e una din metodele învățate în cultură noastră. Dar tehnica această cere mult efort și oferă doar o ușurare temporară. Pentru că în felul asta închizi frică în subsol, o împingi acolo într-un cotlon, doar că ea începe să țipe și să vrea să iasă afară, așa că devine tot mai greu de ignorat. Așa facem majoritatea, o reprimăm.  Atunci când procedăm așa, ea poate să apară sub formă de furie, de depresie. Dar ideea e că reapare la suprafață, nu putem scăpa de ea. 
  • cunoaște-ți relația cu frica! A deveni conștient de ea înseamnă să știi că ai alegeri de făcut. Autoarea cărții mai sus menționate ne sugerează să vedem teama ca pe un coleg de cameră, ca pe soț sau pe copil, adică s-o personificăm. Dacă îi spunem că nu o s-o lăsăm să ne învingă, asta nu prea sună bine, pentru că nu i-am spune asta copilului, de exemplu. Sau n-am să te las să-mi strici ziua. Așa cum i-am vorbi copilului, ar trebui să tratăm și frica.

“Dacă ai o problema în viață, reprimarea fricii are ceva de-a face cu ea, sau are totul de-a face cu această problemă”, mai spune Ulmer.

Dacă opui rezistență față de frici și ți-ai dori să nu le simți așa, ele devin cei mai mari dușmani. Sentimentul acela neplăcut pe care îl numim frică, nu e frică, ci este rezistența la frică, acel “nu vreau să simt asta”.

Așadar nu frica e problema, ci sentimentul că nu e ok să o simțim e cel care ne copleșește și pe acesta îl moștenim de la părinți, se transmite din generație în generație.

Știți care e cel mai rău lucru pe care îl putem spune copilului când el ne mărturisește că îi e teamă?

N-are de ce să-ți fie teamă! Asta e o greșeală pentru că ceea ce facem noi atunci când îi spunem asta, înseamnă să-l determinăm să creadă că nu e ok să simtă teamă, un fel de fear shaming.

În subconștient mesajul perceput de copil e așa: “Eu simt că e ceva de care să mă tem, dar mama zice că nu e nimic, deci dacă vreau aprobarea ei, înseamnă că trebuie să scap de sentimentul acesta”.

Și uite așa începe războiul cu emoțiile așa- zis negative, cu frica, foarte probabil cu furia, poate chiar cu tristețea. De fiecare dată când le transmitem copiilor că nu e ok să simtă într-un anumit fel, deși ei deja simt așa, îi împingem spre lupta cu emoțiile negative, luptă dusă în inconștient și care le va consuma multă energie.

Iată ce le putem spune în schimb atunci când spun că le e frică:

  • Bine, frica e importantă
  • Da, treaba ta este să îți fie frică acum
  • Fascinant, spune-mi mai mult
  • E normal și natural să simți așa.

Și cel mai important: rezistă tentației de a continua cu “daaaar”: “dar acum nu te mai gândi la asta, dar nu e chiar așa cum ți se pare, haide, lasă frica”.

Deci fără niciun “dar”. Casa este locul în care poți să-ți exprimi sentimentele, în care nu te simți rușinat sau stânjenit atunci când spui ce simți.

Pentru un copil bullied la școală, frică e un mecanism care îl ajută să fie foarte alert și să ia cele mai bune decizii atunci când colegii încep asaltul. Frica poate deveni o super putere care să ne ajute să rezolvăm situații.

Deci cheia pare să fie să nu ne opunem fricii, să o simțim așa cum este.

Îl putem întreba pe copilul nostru chiar așa (valabil și pentru adulți): Cum simți frica? Unde o simți în corp? Să arătăm curiozitate, ca și cum discuția e foarte interesantă pentru noi. Poate copilul va plânge sau se va înfuria, dar asta face parte din proces.

Ideea este să petrecem puțin timp simțind disconfortul, ca un călăret care își simte calul. Se pare că dacă îi permitem fricii să fie acolo, s-o simțim, ea dispare după 90 de secunde (așa spun unele studii). E important să ne simțim emoțiile, să nu le mai rumegăm în mintea noastră, adică să fim în corpul nostru. Asta ne duce cu gândul la mindfulness.

Ulmer mai spune că orice senzație de disconfort din corp, chiar dacă vorbim de durere fizică, se traduce prin frică. Furia, atât de des întâlnită, este frica de care nu ne-am ocupat. Pentru un copil este mai ușor să simtă furia decât frica.

Autoarea cărții “Artă fricii” mai spune că inteligență emoțională e văzută în cultura noastră ca arta de a-ți înțelege emoțiile și a le controla. Însă emoțiile nu se pot reduce la stadiul de probleme de matematică, nu se pot rezolva cu intelectul, cel puțin nu pe termen lung.

E ca și cum am antrena creierul să se desensibilizeze de la emoție sau altfel spus, ca și cum am merge la doctor cu o durere la picior și el ne-ar zice “hai să vedem cum te antrenăm să nu mai simți asta”.

Cel mai bine este să învățăm să vorbim frumos cu frica, să ne schimbăm limbajul față de ea. Frica nu o cucerim, nu o depășim, nu o ignorăm. Ea ne însoțește și putem avea o relație intimă cu ea, asta însemnând să ajungem să o iubim, așa cum simt unii atleți.

Nu există frică rea sau bună. Dar dacă o blocăm, îi rezistăm, ea va deveni un asupritor. Dacă devenim prieteni, îi vom putea cunoaște înțelepciunea ei.

Emoțiile vin și pleacă. Ele își pierd din intensitate repede dacă nu le opunem rezistență. Și uite așa, cea mai mare durere a noastră poate deveni cea mai mare comoară a noastră.

Cum vi se pare perspectiva asta? Sunt tare, tare curioasă! Aștept părerile voastre cu interes. Și nu uitați, frica e prietenul, nu dușmanul vostru 😉


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: