parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Nimic nu se schimba pana cand tu nu te schimbi (II)

on October 26, 2018

Nimic nu se schimba pana cand tu nu te schimbi

“Doamne, dă-mi seninătatea să accept lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul să le schimb pe cele pe care le pot schimba și înțelepciunea să le deosebesc între ele. “

Probabil că v-ați mai întâlnit cu ideea asta cu care aș vrea să-ncep azi, parte din capitolul “Acceptă neputința” al cărții despre care v-am povestit și acum 2 zile aici. Deși cartea asta vorbește despre schimbarea noastră care depinde de noi și doar de noi, există totuși situații pe care nu le putem schimba oricât ne-am dori și ne-am strădui. Aici vine acceptarea pe care uneori din exces de zel nu ne vine prea firesc s-o îmbrățișăm. Această neputință am putea s-o privim cu mai multă seninătate, fără a ne mai împovăra viețile cu tensiune și așteptări.

„Când e vorba de emoții, avem nenumărate convingeri și o ierarhie bine stabilită – hotărând că unele sunt bune, iar altele, nu. Adevărul este că emoțiile sunt pozitive atunci când le simțim și le exprimăm așa cum trebuie și negative atunci când le reprimăm. Cu toții am trăit nenumărate experiențe pozitive, atunci când am avut curajul să simțim și să exprimăm ceea ce considerăm a fi emoții „rele” (de exemplu, teamă, tristețe, furie, gelozie, groază, jignire, rușine și altele). Dar am trăit și experiențe negative și durerose, atunci când ne-am înăbușit sau reprimat emoțiile pe care le considerăm „bune” ( cum ar fi iubirea, entuziasmul, pasiunea, recunoștință și altele)”.

Un alt lucru pe care ar fi bine să-l ținem minte este acela că emoțiile sunt trecătoare. Mie îmi este mult mai ușor să-mi accept furia de moment când mă gândesc la asta. Îmi spun că e că un nor negru care trece pe lângă mine și asta mă face să reduc din tensiunea momentului pentru că parcă îi văd vremelnicia.

De când am auzit de ideea asta că emoțiile trebuie simțite și nu reprimate, cum am făcut adesea și cum cred că mulți facem, m-am mai liniștit și m-am învinovățit mai puțin pentru momentele de pierdere a cumpatului. Asta nu înseamnă că nu lucrez cu mine și nu mă străduiesc să reacționez cât mai bine la fiecare nouă provocare. Dar m-am mai relaxat un pic și asta de fapt mă ajută să am reacții mai bune. Același lucru îl spune și autorul:

“Cu cât ne conștientizăm mai mult emoțiile și cu cât suntem mai dispuși să le simțim și să le exprimăm, cu atât devenim mai fericiți, mai sănătoși și mai vii. Pe măsură ce am reușit să-mi accept propriile sentimente de neputință (dar și alte emoții pe care le considerăm greu de îndurat), deși asta poate fi chiar înspăimântător și dureros, în special la început, am ajuns să trăiesc un sentiment mai profund de armonie și putere pentru unele situații tensionate din viața mea.”

Un alt subiect la care trebuie să recunosc că am ceva minusuri este disponibilitatea de a vorbi despre lucrurile dificile. În cazul meu e o dorință de a mă concentra mai mult pe aspectele pozitive, de a evita discuțiile grele care creează disconfort într-o lume în care parcă suntem înclinați prea tare spre ce nu merge bine, spre a observa neajunsurile, spre dispute mai mult sau mai puțin aprinse. Dar ca orice lucru o astfel de atitudine e cu 2 tăișuri.

Atunci când evităm să împărtășim sentimentele și gândurile noastre de teamă că sunt nepotrivite sau că ceilalți nu le pot face față sau că vom fi judecați, ratăm acele ocazii în care putem stabili legături adevărate și sincere cu cei de lângă noi, ratăm șansa de a primi ajutor, compasiune, iubire. Și mai ales “uităm că a vorbi despre încercările noastre poate fi o experiență eliberatoare și tămăduitoare pentru toți cei implicați”.

Mi-a mai plăcut în carte distincția pe care Robbins o face între a ne spune adevărul nostru și a ne spune opiniile. În concepția sa, adevărul nostru este ceva “mult mai profund decât opiniile noastre.” Adevărul se referă la experiențele noastre emoționale, iar când vorbim de opiniile noastre, atunci este vorba de evaluările mentale, de judecăți. Exemplul din carte este edificator. Autorul face referire la un presupus conflict cu o altă persoană, căreia i s-ar putea răspune în 2 moduri:

Version 1. “E-mailul tău a fost nepoliticos și lipsit de respect” – chiar dacă asta e opinia sinceră a noastră despre acest mail, el nu reprezintă un adevăr profund și, mai ales, nu ajută la rezolvarea conflictului.

Version 2. “E-mailul tău m-a supărat și mi-a rănit sentimentele” – în această situație putem vorbi despre propriul adevăr.

În ambele situații exprimăm o nemulțumire față de o atitudine a celuilalt, însă cea de-a doua nu implică nicio ofensă, nicio mustrare, și cu toate astea, ne-am spus oful, nu ne-am reprimat emoția și n-am rămas tăcuți în față a ceea ce numim poate o nedreptate. Acest tip de a comunica mă duce cu gândul la comunicarea non-violentă, despre care trebuie să vă povestesc mai multe în curând.

Atunci când ne rostim propriul adevăr cu iubire și sinceritate, șansele ca acesta să fie bine primit sunt mai mari, chiar dacă interlocutorul nu va fi neapărat de acord cu ce spunem și poate chiar nu-i va plăcea. Desigur, vor fi și cazuri în care adevărul nostru îi va deruta și supăra pe ceilalți, chiar dacă nu asta a fost intenția noastră. “Realitatea este că nu avem cum să controlăm reacțiile celorlalți față de noi sau față de orice am spune sau am face”. Autorul amintește de vorba populară care spune așa:

“Fii ceea ce ești și spune ceea ce simți, pentru că cei pe care asta îi deranjează nu contează, iar pe cei care contează, asta nu îi deranjează!”

Cât despre autoacceptare, Mike Robbins observă că trăim într-o lume obsedată de autoperfecționare. În jurul nostru (în presă, în online, în media în general) mereu ni se transmite subtil ideea că mai avem de îmbunătățit lucruri la noi, ajustări pe care dacă le-am face, am avea o viață mai bună – dacă aș slăbi, dacă aș avea o slujbă mai bună, dacă aș fi mai sănătos, dacă mi-aș îndrepta unele defecte, etc/. După ce am îndeplini toate condițiile astea, fiecare în funcție de domeniul cu minusuri mai multe, s-ar presupune că trebuie să fim fericiți.

“Însă nici o autoperfecționare, oricât de avansată, nu poate compensa lipsa de autoacceptare.” (Robert Holden)

Cum ar fi dacă ne-am accepta în totalitate, chiar în acest moment? Autorul ne lămurește de ce ne împotrivim atât de mult în privința asta: pentru că noi “considerăm în mod greșit că acceptarea este un fel de renunțare, resemnându-ne să rămânem așa cum suntem. Paradoxul autoacceptarii este că atunci când ne acceptăm așa cum suntem și unde suntem și când acceptăm  ce se întâmplă cu adevărat, de fapt ne acordăm șansa de a ne schimba considerabil viața.

“Când suntem obsedați de aceste schimbări și/sau le dorim pentru a ne simți mai bine cu noi înșine, rezultatele nu apar aproape niciodată. De cele mai multe ori autocritica, nevoia de perfecțiune și nerăbdarea sunt cele care ne împiedică să obținem ceea ce ne dorim cu adevărat.”

Și pentru că aș tot scrie despre această carte, dar n-aș vrea să vă plictisesc și nici să vă răpesc bucuria de a o descoperi singuri, vă mai povestesc doar despre un capitol numit: “Lasă lucrurile să ți se întâmple cu ușurință”. Mi se pare interesantă persepctiva lui Robbins care a realizat că se împotrivește la “ușurința cu care i se întâmplă lucrurile în viață”.  Cred că mulți ne construim niște convingeri în privința asta care pot suna cam așa:

  • “ușor înseamnă leneș
  • dacă lucrurile mi se întâmplă cu ușurință, înseamnă că nu sunt importante
  • de fapt, chiar îmi place să mă lupt și să sufăr. Sunt obișnuit cu asta și mai toată viața am folosit această luptă  și această suferință drept motivație pentru a mă schimba și a “reuși”
  • capacitatea mea de a munci din greu, de a depăși greutățile și de a mă ridica deasupra încercărilor cu care mă confrunt sunt lucruri de care se folosește orgoliul meu pentru a mă simți superior celorlalți
  • dacă recunosc că ceva este ușor, par arogant, iar atunci oamenii îmi vor dori să dau greș/ nu mă vor respecta.”

Ce ziceți? Are dreptate Robbins? Vă regăsiți?

A depăși greutățile nu e ceva rău, evident, atunci când ele sunt reale, și nu imaginate de noi. A fi devotat luptei înseamnă a sta mereu încordat, a trăi într-un stres permanent de parcă oricând cineva ar fi gata să ne atace.

Și cel mai important, dacă ne așteptăm ca lucrurile să fie grele, există o mare probabilitate ca ele chiar să fie. Din fericire, e valabil și invers.

A ne dori lucruri care să ni se întâmple cu ușurință nu ne transformă în niște egoișți, idealiști, aroganți sau leneși. Înseamnă a fi cu adevărat optimiști și înseamnă a munci cu dăruire și cu convingerea că totul este bine și că viață poate curge liniștită, fără obstacole imaginate de noi.

Mi-a plăcut mult ideea acestui capitol, pentru că sunt tributară unui mod de a gândi specific românesc, aș zice eu, care spune că lucrurile se obțin cu greu, cu trudă, cu sacrificii multe. Mulți am fost condiționați de mici să gândim în felul acesta și acum ne vine greu să privim lucrurile mai detașat. E bine că măcar conștientizăm asta, nu?

Am să închei cu recomandarea de a citi cartea și cu un citat din capitolul de care tocmai v-am povestit:

“Deși ni se poate părea de necrezut, să lăsăm lucrurile să se întâmple cu ușurință este cea mai bună modalitate de a fi alături de cei din jur – atât cu propriul exemplu, cât și cu energia noastră pozitivă eliberată”.

 

 


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: