parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Nimic nu se schimba pana cand tu nu te schimbi

on October 23, 2018

Nimic nu se schimba pana cand tu nu te schimbiProbabil că ați mai auzit ideea asta spusă sub o formă sau alta, una din ele fiind celebra: “Be the change you wish to see in the world”, by Ghandi. Și probabil, ca și mine, cel puțin o dată, v-ați gândit că v-ați săturat de tâmpeniile teoriile*:P scoate limba astea care ne tot propun să ne schimbăm noi, treabă care, ce să vezi, nu e chiar simplă, deși ne dorim schimbarea. Ia să se schimbe soțul, colegul, prietena, vecinul, copilul, etc, că eu am făcut ce ținea de mine, nu? Cam așa ne spunem, mai ales dacă cineva ne supără tare.

Și cu toate astea, prin toate cărțile de self-help sau de parenting, mesajul acesta apare mereu, ca un virus de care nu mai scapi. O fi ceva adevăr, până la urmă, nu? Cartea de care vă povestesc azi chiar așa se numește și e o carte care nu m-a “prins” de la primele pagini, însă până la final i-am recunoscut meritul de a avea câteva idei care mi-au plăcut sau chiar m-au surprins.

Autorul Mike Robbins, care este antrenor spiritual, speaker și scriitor își începe cartea spunându-ne că vom citi despre cea mai importantă relație dintre toate pe care le avem: cea cu noi înșine, care adesea nu e una sănătoasă, în cultura noastră existând o “epidemie de autocritica, de îndoială de sine și de convingere că valoarea noastră intrinsecă este determinată de ceea ce facem, de câți bani avem, de cum arătăm sau de o serie întreagă de alți factori externi.” Scriitorul ne sugerează să dăm dovadă de mai multă compasiune, de mai multă acceptare față de noi înșine, pentru că acest lucru ne va permite să le acordăm și altora iubirea sinceră de care fiecare avem nevoie.

O modalitate de a avea grijă de relația cu noi înșine este aceea de a ne concentra pe ceea ce e cu adevărat important pentru noi, asta dacă știm acest lucru, pentru că se prea poate să existe în noi o luptă interioară despre ceea ce ar trebui să fie cel mai important. Cum ar arăta viața noastră dacă am reuși să rămânem concentrați pe lucrurile care contează cu adevărat pentru noi, fără să ne lăsăm distrasi de griji și probleme cotidiene? Și contrar aparențelor, noi suntem cei care putem schimba ceva în privința asta. Noi putem face altfel lucrurile.

De cele mai multe ori, considerăm că atunci când anumite situații din viața noastră se vor schimba, se vor îndrepta, atunci va fi într-adevăr în puterea noastră să ne schimbăm și totul va fi bine. Însă lucrurile stau exact pe dos. Singurii pe care îi putem schimba suntem noi înșine. După aceea se vor schimba și circumstanțele exterioare. Autorul ne dă și exemplul său personal, povestind de câte ori fusese refuzată de către edituri prima sa carte înainte de a fi publicată. Motivul pentru care era refuzat ținea de el însuși: el nu se simțea pregătit pentru asta. În ziua în care a decis că va publica acea carte indiferent de câte edituri o vor refuza, lucrurile au început să se schimbe, pentru că ceva se schimbase înăuntrul său.

Așa cum spuneam, una din ideile centrale ale cărții este aceea de a fi îngăduitori cu noi înșine. Mi-au plăcut versurile unui cântec pe care îl amintește autorul: “Voi fi blând cu mine însămi și mă voi purta în brațe ca pe un nou-născut. Voi lasă lucrurile să se desfășoare cu viteza cu care poate ține pasul în siguranță cea mai înceată parte din mine.”

O altă temă importantă este compararea noastră cu ceilalți. Ar fi de preferat să ne comparăm doar cu noi înșine, să încercăm să ne depășim limitele, fără a cădea în capcana conceptului de “deficiență”, conform căruia există “doar o cantitate limitată de succes disponibil, iar dacă altcineva reușește, acela ia ceva din ceea ce ni se cuvine nouă.” Așa că trebuie să ne grăbim să nu cumva să rămânem fără nicio bucată de succes. Acest tip de competiție negativă este adânc înrădăcinat în mințile și inimile noastre. E un tipar după care funcționăm cei mai mulți dintre noi, dar conștientizând asta, putem să ieșim din capcana sa.

Dar partea cu adevărat intrigantă, cea care chiar e greu de pus în aplicare mi se pare că o găsim în citatul acesta:

“Bucuria nu se află în lumea din jur, ea se află în noi” -Benjamin Franklin

Suntem mult prea obișnuiți să ne simțim victime ale lucrurilor ce ni se întâmplă. Pare inevitabil să nu avem reacții în funcție de vreme, de mediul familial, de situația economică și politică, de sănătate nici nu mai zic și multe altele. Cu toate astea, ideea că “experiența noastră de viață din orice moment este mai degrabă reflexia a ceea ce se întâmplă în interiorul nostru” pe care o regăsesc în tot mai multe cărți, este dificil de interiorizat. Mereu ne imaginăm că pentru a fi complet fericiți, e nevoie să se mai schimbe câte ceva în viața noastră, să mai rezolvăm din probleme, să se îmbunătățească anumite aspecte.

Cum ar fi să reușim să ne trăim viețile conștienți fiind că noi suntem cei care ne creem experiențele de viață în fiecare moment? Cum ar fi să ne iasă asta? Să ne putem bucura de fiecare moment, să le acceptăm și pe cele mai grele ca fiind ale noastre, ca făcând parte din procesul nostru de creștere? Cum ar fi să nu ne mai victimizăm, să nu mai punem vină în cârca celorlalți?

Toți specialiștii spun că e multă putere și curaj într-o persoană care decide să trăiască așa pentru că atunci ea devine arhitectul propriei sale vieți. Atunci n-o să ne mai deranjeze căldura sau ploaia, traficul infernal sau prețurile mari. Vă mărturisesc că eu încă tânjesc după momentul ăla pentru că nu m-am iluminat. Încă! 🙂

Cartea asta a devenit tot mai bună pe măsură ce am înaintat, așa cum spuneam. Dacă la început mi se părea că regăsesc cam aceleași idei ca și în alte cărți de dezvoltare personală, pe la jumătatea ei sau chiar puțin mai devreme, am devenit tot mai încântată de ce citesc.

De exemplu, capitolul cu “sindromul impostorului” mi s-a părut interesant. Acest sindrom este un complex de inferioritate întâlnit foarte frecvent. El se manifestă mai ales când e vorba de vorbitul în public pentru că cei mai mulți oameni au convingerea greșită că n-ar trebui să simtă teamă, teama fiind un indicator al slăbiciunii sau incompetenței lor. Cei mai mulți dintre noi avem impresia că nouă ne e cel mai greu să vorbim, mai greu decât altora și asta ni se întâmplă pentru că adesea comparăm ce simțim noi în interior cu ce manifestă ceilalți în exterior. Însă oamenii învață de-a lungul timpului să-și mascheze emoțiile, așa că felul în care se comportă nu poate fi un bun indicator. În anumite momente toți ne simțim impostori, așa că ar trebui să fim mai blanzi cu noi înșine.

Cum vi se pare până în acest punct? I-ați da o șansă acestei cărți? Alte capitole ale cărții vorbesc despre acceptarea neputinței, curaj, despre puterea vindecătoare a plânsului, despre recunoștință, vulnerabilitate. Ar fi câte o idee bună de extras din fiecare. Însă pentru azi mă voi opri aici.

Data viitoare vă mai împărtășesc câteva idei bune de luat acasă din carte: a vorbi despre adevărul nostru, chiar și atunci când ne tremură vocea, despre a lăsa lucrurile să ni se întâmple cu ușurință (this is a really good chapter), despre autoacceptare, dar și altele pe care vi le povestesc atunci.

Vă las cu un citat care poate vă va pune pe gânduri!

Pentru a fi cu adevărat împliniți în viață, trebuie să descoperim iubirea din noi și să ne-o oferim nouă înșine. Nimeni altcineva, niciun bun material, nicio realizare nu poate face acest lucru. Depinde numai de noi. Iubirea de sine, așa cum o cânta Whitney Houston în megahitul ei din 1986, este <<Cea mai mare iubire dintre toate>>”.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: