parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Pe repede inainte

on October 18, 2018

pedestrians-400811_1920.jpgAșa se derulează viețile noastre. Sau cel puțin a mea. Mă străduiesc să fac să-ncapă într-o zi de toate: timp de calitate cu copiii (neapărat de calitate, da?…), dacă se poate cu fiecare din ei, timp pentru o casă ordonată/curată, cât de cât – cu tot ce înseamnă asta (și nu-i puți deloc), timp pentru gătit, timp pentru mine – pentru lectură sau mișcare or whatever, timp pentru stat afară, timp de petrecut cu jumătatea, timp pentru sunat/scris un mesaj măcar unui prieten, timp pentru cumpărături, pentru activități distractive în afară casei, etc. Timp, timp, timp! Dar cât credeți că reușesc să fac din toate astea? Nici jumate din ele! Ah, și deocamdată “stau” acasă, deci n-am început și serviciul care desigur îmi va “oferi” și mai mult timp pentru toate.

Dacă petrec mult timp cu copiii, sigur casa nu va fi ordonată. Dacă stau și fac ordine și curățenie mare parte din zi, sigur nu e timp pentru mine sau pentru altceva din listă. Când îl las pe Andrei la mama pentru câteva ore, am impresia că o să mut munții și o să fac inclusiv ce era pe to-do list-ul de acum 2 săptămâni. Dar vai, în ce eroare mă aflu!

S-ar zice că skill-urile mele organizatorice nu sunt tocmai bune! Am mai auzit eu ideea asta: dacă nu poți să faci ce ai de făcut, înseamnă că nu te organizezi bine! Știți ce răspuns mi-a venit atunci în minte? Vă zic varianta mai soft*:D rânjet – Pe cuvântul tău de onoare? Dar oare nu-s prea multe, oare nu cerem noi prea mult de la noi înșine? Până la urmă, pentru cele mai multe din activități nu ne penalizează neapărat cineva, ci e totul în mintea noastră. Noi singure punem presiunea enormă de a le face pe toate. Like that would be possible! Mai cred că mamele în general au tendința mai mult să facă asta pentru că avem impresia că altfel nu suntem suficient de bune.

Gânduri răzlețe prin mintea noastră ne bruiază: “Ia uite X cum a reușit să facă și asta și cealaltă”. Dacă ne mai raportăm și la viața de pe facebook a celorlalți, atunci chiar am dat-o-n bară. Dar și fără facebook rămâne presiunea pentru că suferim de boală numită “mai mult”.  Mereu vrem mai mult, mai bine, mai nou, mai altfel decât restu’. Să mai spun și de presiunea de a fi mereu cu zâmbetul pe buze, că doar ce motive avem să ne plângem? Don’t get me wrong! Nu-i încurajez pe cei ce-și plâng de milă, deși  poate că asta pare că fac și eu acum.

Doar vreau să spun că avem dreptul să avem și zile mai puțin bune, avem dreptul să simțim și alte emoții în afară de bucurie, pentru că viață nu e mereu roz, pentru că uneori mai obosim și tot ce vrem e s-avem parte de o pauză adevărată.

Ce nu cred că avem dreptul este să ne comportăm cu ceilalți ca și cum ei sunt vinovați de problemele noastre, chiar și când aparent ei sunt cei care le-au creat. Nu cred că e OK să ne descărcăm furia cum o fi, ci mai degrabă să învățăm să ne-o gestionăm, să învățăm să ne mai și relaxăm, să punem totul pe pauză dacă e cazul pentru că nu e imposibil să facem asta. E nevoie doar să vrem suficient de mult.

Prea alergăm continuu spre ceva intangibil, ca șoriceii pe roata care nu se mai oprește. Prea dăm atenție unor lucruri la care dacă ne-am gândi peste niște ani ni s-ar părea că nu meritau atâta patos, atâta bătaie de cap. Încercați să vă amintiți ce făceați în 18 octombrie 2013. Mai țineți cumva minte? Mă gândeam eu.

Dar se prea poate ca acum 5 ani să fi fost copleșiți de vreo grijă, poate de vreo problemă de serviciu “importantă”, de gânduri privind copilul care a făcut sau n-a făcut ceva, ceea ce înseamnă că va deveni peste niște ani într-un anumit fel, desigur nu cel dorit, de vreo nemulțumire față de soțul care poate iar n-a dus gunoiul sau a uitat să cumpere pâine. Ați prins ideea, nu?

Ne pierdem în detalii și viața trece pe lângă noi dacă facem asta mereu. E atât de important să rămânem în minte cu imaginea de ansamblu asupra vieții noastre! Să încetinim ritmul și să facem loc gândurilor bune, să vedem că lucrurile mari, pe cele cu adevărat importante le avem deja, iar restul sunt exact ce spuneam mai sus: niște detalii pe care putem să nu le lăsăm să ne întunece mințile.

Nu putem fi mereu zâmbitori, dar putem păstra în suflet mereu acceptarea emoțiilor însoțită de convingerea că ele sunt ca niște nori pe cer care vin și pleacă. Și nu e nevoie ca ele să ne guverneze viața. Oricând putem încetini ritmul pentru a putea vedea peisajul din jurul nostru pe lângă care trecem indiferenți, prea absorbiți de angoasele noastre.

Timp mai mult nu cred că vom primi vreodată la pachet. Și nici nu se găsește de cumpărat, vă spun eu, că l-am tot căutat. Dar știu sigur că presiunea putem să ne-o ridicăm de pe umeri cu puțin exercițiu și acel exercițiu se poate chema recunoștință. Pentru că atunci când observăm micile bucurii din fiecare zi, ne dăm seama că, deși nu e totul doar lapte și miere și din 16 ore în starea de veghe, multe momente nu au fost la superlativ, nu există o singură zi care să nu aibă clipele ei de frumusețe, de zâmbete, de veselie. Pentru că viață nu e perfectă, dar e compusă din momente perfecte.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: