parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Comunicarea eficienta cu copiii. Acasa si la scoala

on September 14, 2018

comunicarea-eficienta-cu-copiii-acasa-si-la-scoala---editia-a-iv-a_1_fullsizeAzi am să vă povestesc despre o carte extraordinară pe care ar trebui să o citească fiecare părinte și profesor, educator ori învățător. Este vorba de “Comunicarea eficientă cu copiii. Acasă și la școală” de Adele Faber & Elain Mazlish, autoarele best-sellerului “Cum să le vorbim copiilor pentru a asculta și cum să ascultăm, astfel încât să îi facem să vorbească”.

În seara asta am simțit nevoia să mă întorc la această carte și să recitesc pasaje din ea. Mă tot bântuie un gând de multă vreme, acela că noi, adulții, nu știm comunica, adică nu știm s-o facem într-o manieră care să nu atace, să nu rănească sentimentele celuilalt, nu știm comunica asertiv, să cerem ce avem nevoie într-un mod convingător, concis, nu reușim să ne facem adesea înțeleși și asta pentru că nu suntem antrenați să facem toate astea. Cred că odată ce afli că există și alte variante de a comunica, cum sunt cele din cartea de față, e nevoie de exercițiu pentru a te obișnui să te exprimi așa cum ne este arătat în lucrarea aceasta. Nu ne vine la îndemână să facem asta după ce ani de zile am comunicat altfel. Și deși cartea se adresează profesorilor și părinților, eu cred că ne-ar prinde tare bine tuturor să adoptăm modul acesta de a vorbi și în celelalte sectoare ale vieții noastre.

Cred că multe conflicte ar putea fi evitate dacă am reuși să transmitem cu claritate mesajul nostru, fără să negăm sentimentele celuilalt, fără să atacăm și să criticăm, acceptând adevărul persoanei din fața noastră, fără a fi neapărat de acord cu el. Știu, pare destul de greu de imaginat că toate astea sunt posibile și așa cum spuneam, fără exercițiu cred că nu putem spera să vedem prea multe schimbări.

De asta cred că această carte (și altele ca ea) ar trebui citită și răscitită. Exemplarul asta a ajuns la mine pentru că nu găsisem best-sellerul menționat, care sunt sigură că e la fel cuprinzător. Dar gata, să va spun de ce mi-a plăcut atât de mult, deși cred că nu mă voi rezuma la un singur articol dedicat cărții pentru că mi se pare prea puțin. Sunt atâtea exemple și idei interesante pe care aș vrea să vi le împărtășesc, încât îmi e dificil să surprind totul în câteva rânduri. O să am tendința să extrag nenumărate citate și exemple, care să vă ajute să vă faceți o idee despre această resursă utilă pentru toți.

Cartea este povestită din prisma unei tinere profesoare, Liz Lander, care își dorește să învețe noi metode pentru a comunica mai eficient cu elevii săi. “Experiența ei avea să fie un amalgam al tuturor experiențelor trăite de noi (autoarele). Narațiunea urma să fie completată și îmbogățită cu elemente din lucrările noastre anterioare: benzi desenate, rezumate recapitulative, întrebări și răspunsuri, precum și povestiri ilustrative”. Toate aceste elemente o fac să fie o carte foarte practică, cu multe exemple care ne ajută să înțelegem mai ușor teoria, deși nu e o carte tipică de educație parentală, ci e scrisă ca o poveste a acestei tinere profesoare.

De ce se adresează atât profesorilor cât și părinților? Poate vă gândiți că fiecare are rolul sau distinct, însă comportamentul copiilor este profund influențat de ceea ce se întâmplă acasă. ” Părinții și profesorii trebuie să își unească forțele și să formeze parteneriate de lucru. Și unii și ceilalți trebuie să știe care este diferența  dintre cuvintele care demoralizează și cele care dau curaj; dintre cuvintele care incită la confruntare și cele care invită la cooperare; dintre cuvintele care îl pun pe copil în imposibilitatea de a gândi sau de a se concentra și cuvintele care descătușează dorința firească de a învața.”

Liz Lander povestește că după primele luni la catedră, ajunsese să se transforme în acel profesor care spera să nu devină niciodată: autoritar, nervos și chiar disprețuitor. Salvarea ei a venit de la o colegă care i-a înmânat un exemplar din cartea “Cum să le vorbim copiilor pentru a ascultă și cum să ascultăm, astfel încât să îi facem să vorbească”. Odată schimbată atitudinea și limbajul folosit în comunicarea cu elevii săi, Liz a început să vadă diferențele. Iată unele exemple de “așa nu, așa da”.

“În loc să cauți argumente și explicații:

AȘA NU

Profesorul: “Hai fugă! Pune-ți echipamentul.

Elevul: Mi-l pun.

Profesorul: Eu văd că nu. Și nu mai sta așa acolo. Hai să mergem. Azi exersăm cățăratul pe frânghie.

Elevul: Nu mă simt bine.

Profesorul: Așa spui întotdeauna când avem exercițiul de cățărat pe frânghie. Cum vrei să faci progrese dacă nu te antrenezi?

Elevul: Ce cald îmi e.

Profesorul: Celorlalți nu le e așa de cald. Hai, da-i drumul, altfel o să întârzii.

Elevul: Mi-e rău.

AȘA DA

Oferă prin imaginație ceea ce nu poți oferi în realitate:

Profesorul: Ora începe peste două minute!

Elevul: Știu, dar nu mă simt bine.

Profesorul: Pun pariu că ți-ai dori să facem orice altceva, dar nu cățăratul pe frânghie.

Elevul: Dată trecută nici măcar nu m-am putut salta de la sol.

Profesorul: Tare descurajant pentru tine, probabil. Nu e ușor să te cateri pe frânghie. E nevoie de mult antrenament ca să îți dezvolți mușchii pentru cățărat.

Elevul: Da, mie o să-mi ia o veșnicie…sau oricum până la sfârșitul trimestrului.

Profesorul: Ce grozav ar fi dacă am putea spune că astăzi este sfârșitul trimestrului și tu ai zbughi-o până sus de tot!

Elevul: O, daa! Păi mă duc repede să mă schimb.”

Multe din exemplele din carte sunt prezentate sub formă unor discuții între profesorii din cancelarie, care dezbat problemele pe care le întâmpina și analizează cum ar fi mai bine să reacționeze într-o anume situație. Unul din profesorii care mereu are ceva de obiectat privitor la modul diferit de comunicare cu elevii este Ken. Așa că în multe discuții el este cel care da răspunsul ce ar putea fi pe buzele noastre în mod normal sau măcar într-o zi mai proastă a noastră.

Un alt personaj este Maria Estes care făcea voluntariat în sprijinul părinților. Ea povestește ce discuții a avut cu ai săi copii acasă și cum a reacționat. Ken și ceilalți își imaginează ce ar fi spus Maria dacă nu ar fi știut de metodele de comunicarea eficientă. Din nou exemple de așa da, așa nu.

“Mama, profesoara de sport m-a pus să alerg câteva ture, fiindcă nu m-am îmbrăcat destul de repede. Toată lumea se uita la mine”

În loc de:

“Și ce-ai fi vrut să-ți facă profesoara? Să te aplaude? Să-ți dea o medalie pentru că ești mototoală?” (asta a fost replica lui Ken)

putem spune:

“Ce jenant trebuie să fi fost!” ( așa a replicat Maria, mama fetiței)

Un alt exemplu în care replica mai puțin potrivită a părintelui s-ar putea să nu vi se pară chiar greșită.

“Mami, să nu te enervezi. Mi-am pierdut mănușile alea noi”

În loc de:

“Ce?! E a două pereche de mănuși pe care o pierzi luna asta. Ce-ți închipui tu?! Crezi că noi fabricăm banii? (vă sună cumva cunoscut?) Pe viitor, atunci când îți scoți mănușile, puneți-le în buzunar. Și, înainte să te dai jos din autobuz, verifică pe scaun și pe jos să vezi dacă nu ți-au căzut”.

ar fi mai inspirat să spunem așa:

“Știu ce supărător este să pierzi un lucru… Nu cumva ți-ai uitat mănușile în autobuz?”

Drept urmare, copilul s-a uitat la părinte de parcă nu-i venea să creadă, dar a reușit să găsească și o soluție: să-l întrebe următoarea zi pe șoferul autobuzului dacă nu cumva le-a găsit.

Și încă o situație:

Copilul: “Nu cred că mai am chef să cant în orchestra”

Părintele:

“După toți banii dați pe lecțiile de vioara, vrei să te lași de muzică? Să vezi ce-o să se supere taică-tău când o să audă.” – așa nu

Vasăzică, înțeleg că o parte din tine vrea să rămână în orchestra, iar altă parte nu mai vrea” – așa da.

În toate exemplele de mai sus, părintele care da cel de-al doilea răspuns, lasă loc pentru dialog, pare să-i accepte sentimentele copilului, nu-l mustra și asta face ca lucrurile să se desfășoare mult mai lin, fără incrancenari și replici dure de ambele părți.

Așadar, ceea ce putem face într-o discuție este să:

  • identificăm sentimentele copilului: pari dezamăgit/ trist/ nervos/ agitat. Putem adăuga: este normal să simți asta atunci când…și aici completați cu descrierea situației
  • recunoaștem sentimentele copilului printr-un cuvânt sau sunet: “aha, așa e, Îhm, ohh
  • îi oferim copilului prin imaginație ceea ce nu-i putem oferi în realitate
  • acceptăm sentimentele, chiar și atunci când punem capăt comportamentului inacceptabil.

Foarte multe din exemplele cărții au la bază oglindirea celor spuse de copil. În unele situații copilul este invitat să găsească sollutii, în altele i se oferă alternative, uneori rezolvarea este găsită împreună cu adultul.

Ceea ce am povestit până acum sunt idei doar din primul capitol. Mai sunt o grămadă de exemple pe parcursul celorlalte capitole, care se referă la capcanele pedepselor, la stimularea creativității și implicarea copiilor, la acele laude care nu umilesc și critici care nu jingnesc, la cum atragem cooperarea copiilor, cum eliberăm un copil care s-a închistat într-un rol.

Am să revin și cu alte idei pentru că sper să vă ajut să vă faceți o idee cât mai clară despre carte. Sper că v-am stârnit curiozitatea puțin până acum! 🙂


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: