parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Din etapele calatoriei de mama

on September 12, 2018

countryside-2360038_1920.jpgCălătoria unei mame debutează odată cu aflarea veștii că este însărcinată. De aici încolo începe un drum lung, plin de emoții din cele mai felurite, de la bucurie deplină, la teamă, mirare, tristețe, uneori furie și multe altele care nu se mai dau duse și care ne iau prin surprindere, pentru că au venit nepoftite. Amalgamul ăsta de emoții face parte din fișa postului de mamă. De unele poate am vrea să scăpăm, am vrea să le socatem din “sistem” definitiv pentru că sunt greu de dus. Pe altele am vrea să le simțim mereu, să le punem pe răni, să ne aline. But hey, oricât am vrea și ne-am strădui, unele fără altele nu se poate. 

La începutul drumului bucuria predomină alături de îngrijorare și de emoția așteptării. Așteptăm să se nască, așteptăm să zâmbească, să se rostogolească, să stea în funduleț, să meargă, să vorbească, știți voi cât de lungă e lista cu “abia aștept să facă X lucru”. Așteptarea e condimentată cu fel de fel de neliniști, întrebări care apar inevitabil. Suntem într-o căutare de soluții, de răspunsuri, de obiecte care promit mult și fac puțin, ne agităm că bebe sau copilasul plânge, încercăm și urmăm diverse sfaturi, dar uităm să ne ascultăm vocea interioară care ne  spune ce avem de făcut. Da, ne naștem și noi ca mame odată cu copiii noștri, dar instinctele sunt acolo. Nu e nimic greșit cu căutările pe care le facem cu multă râvnă. Până la urmă asta e drumul devenirii noastre că mame, poate al regăsirii noastre și fără etapă asta nu se poate.

În fiecare etapă vom avea câte o lecție nouă de învățat, vom lasă câte ceva în urmă și pe parcursul drumului, uitându-ne înapoi, ne vom mira de unele lucruri pe care poate le-am făcut la început, vom înțelege că nimic nu e definitiv, deși atunci când e foarte greu, așa pare, vom învăța să avem mai multă răbdare.

Am să vă povestesc o experiență personală care m-a dus către aceste gânduri. Una din bătăliile mele de la început a fost alăptarea și mai apoi, înțărcarea. Abia la al doilea copil am înțeles unele lucruri referitor la acest subiect. Uitându-mă în urmă îmi dau seama că pentru o vreme am avut o relație ambivalentă față de alăptat. Pe de o parte eram foarte convinsă că fac exact ce trebuie, că e minunat că îl alăptez, pe de alta, îmi spuneam, după vârstă de 1 an și câteva luni (înainte nu prea aveam astfel de gânduri), că e prea mult cât vrea să stea la titi, că e prea dependent de san. Da, uneori chiar gândeam asta, dar înăbuseam repede astfel de gânduri. Ele veneau din temeri legate de vârsta înțărcării, o altă chestiune care mă frământa. Fără să vreau mă gândeam la ce spun ceilalți (nici nu știu exact cine erau “ceilalți”) privitor la alăptarea prelungită.

Nu spun că e bine într-un fel sau altul, pentru că fiecare ar trebui să-și dea seama ce dorește independent de ce spun cei din jur. Este necesar să ne detașăm de aceste voci, să ne delimităm de ele, pentru a lăsa loc adevăratului nostru eu să se exprime. Am înțărcat până la urmă de nevoie, după 2 ani și 5 luni de poveste frumoasă și a fost greu. Mi-am spus atunci, deși nu fusesem constrânsa decât de motive medicale (sarcina cu A.), că la al doilea copil astfel de gânduri nu voi mai avea.  Și cam așa am și făcut.

Am lăsat și pudoarea de a alăpta în public. Nu că înainte n-aș fi făcut-o, dar atunci aveam senzația că toate privirile sunt pe mine și simțeam nevoia să mă acopăr cu o eșarfă. La mare mi-am dat seama încă o dată de diferența de atitudine față de subiectul ăsta. Pe Andrei l-am alăptat pe nisip, acolo unde s-a nimerit, fără să ne acoperim cu chestii sufocante. N-am făcut-o ostentativ, că nu sunt genul, ci pur și simplu, natural, așa cum este de altfel. Dacă atunci a vrut copilul, atunci i-am dat. Nici măcar nu m-am mai gândit la asta. Am realizat ce mindset diferit am și cât de mult a schimbat asta totul.

Ca dovadă, relația cu Andrei în raport cu alăptarea (și nu numai) este mult mai relaxată din partea amândurora. El nu vrea prea des să pape, dar a avut și zile când mă întrebam ce s-a schimbat de mă caută atât de mult. Dar nici în acele zile nu m-a deranjat, ci era doar o constatare.

Revin la stadiile prin care trecem în călătoria noastră. Am înțeles după mai bine de 4 ani de experiență de mamă că toate sunt trecătoare, că atunci când ne relaxăm față de o anumită problemă, ca prin farmec ea începe să se rezolve. Vom reuși de fiecare dată să facem asta? Bineînțeles că nu! Este parte din drumul nostru.

Fiecare etapă ne aduce altceva, mereu e ceva diferit, ceva nou de învățat, așa că vor fi greșeli, vor fi lacrimi, pentru că tot greu ne va părea, chiar dacă știm mai multe decât la început. Ce putem face este să acceptăm lucrurile așa cum vin și să ne tratăm pe noi și pe ceilalți cu multă compasiune.

Și mai știm ceva: suntem siguri, chiar în timpul furtunii, că soarele este acolo, deși nu-l putem vedea. Și gândul asta ne face să mergem mai ușor mai departe.


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: