parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Tu când ai plâns ultima dată?

on May 4, 2018

 

sad woman-2359634_1920.jpgEu astăzi. Și nu, nu e sfârșitul lumii, dimpotrivă, mă simt mai bine. Mi-e oarecum greu să recunosc că am plâns. Poate pare că ceva nu e în regulă cu mine, că poate am probleme – am ca toată lumea, probabil că nici mai mult, nici mai puțin. Așa că am stat și m-am gândit dacă să scriu despre un subiect ce este tabu, aș spune eu, care ne întristează, dar cred că ar trebui să discutăm și despre plâns. Plânsul este bun, ne eliberează de tensiunea acumulată și ne ajută să îndepărtăm norii negri ce s-au abătut asupra noastră chiar și într-o zi senină, cum este cea de azi.

Da, se prea poate să fie soare afară și totuși noi să  simțim furtună în suflet pentru o (scurtă) perioadă de timp.  Poate s-au adunat mai multe, poate suntem obosite, poate avem așteptări prea mari, poate ne e foame, dar cineva mic nu ne lasă nici să mâncăm, poate am vrea altceva în momentul ăla. Sau poate pur și simplu avem nevoie să ne descărcăm. And that’s ok!

Însă plânsul e oarecum tabu, așa cum spuneam, și nu ne place să vorbim despre el. Pentru că el este asociat cu slăbiciunea, cu lipsa de control, cu rușinea. Sună cunoscut, așa-i? Azi însă schimb macazul. Vreau să scriu despre subiectul acesta pentru că atunci când ne doare, atunci când simțim că paharul dă pe afară, nu e nevoie să mai punem pe rană niște sare gândindu-ne la aceste asocieri nefericite primite moștenire. Poate nici nu suntem conștiente când facem asta. Dar păstrându-ne mintea deschisă, s-ar putea să observam că ne fâstâcim atunci când ne vine să plângem în preajma altcuiva. Și eu cam prefer să plâng de una singură. Destul de rar accept spectatori. Însă e tare bine și când ai un umăr pe care să plângi și mai ales o pereche de urechi care doar să te asculte.

Mă întreb, câte mame simt oare că le e greu, dar se ascund sub diverse măști? Câtor mame li se pare că n-au dreptul să (se) plângă? Și nu mă refer aici la văicăreala fără rezultat, ci la recunoașterea momentelor dificile atunci când ele apar. Și ce e dificil la mine, poate e foarte simplu la tine și invers. Suntem diferiți și simțim diferit. Să lăsăm judecată la o parte și să ne gândim că experiențele noastre sunt universale, indiferent de statut, de pregătirea noastră.

În loc de asta, în loc de gânduri de genul: “n-ar trebui să simt așa ceva” – says who?,  “de ce să mă simt copleșită, când viață e așa frumoasă?” – este, dar în unele momente e prea încărcată cu de toate și ca să mai dai jos din încărcătură, te poți folosi de un plâns bun -, mai bine am folosi auto-compasiunea.

E ok să ni se pară greu uneori.

E ok să vrem și altceva, chiar dacă nici noi nu știm bine ce.

E ok să plângem, fără că asta să însemne că nu suntem recunoscătoare pentru tot ce avem.

E ok să recunoaștem că poate ne-am așteptat la altceva în unele privințe.

E ok să nu te critici pentru că ai un moment de slăbiciune.

Este și plânsul un moment în timp, un moment pentru care nu are sens să ne învinovățim. Trece, că toate celelalte, dar depinde de noi ce valoare vrem să-i dăm: cea a unei experiențe negative, care ne face să spunem că am avut o zi proastă, copleșitoare sau alegem să-i dăm o conotație normală, ca să nu-i zic chiar pozitivă, care ne face să ne gandim că ne-am descărcat puțin, că ne-am dat permisiunea să fim așa cum simțim.

Cred că ar trebui să privim plânsul cu mai multă detașare, ca pe una din metodele de descărcare, de relaxare. Fiecare avem metodele noastre –  unii vorbesc cu un prieten, alții se joacă, unii ascultă muzică, alte persoane aleg să citească, și unii oameni aleg să plângă. M-aș bucura să văd că trecem odată peste mentalitatea de elev de școală primară care zice: “Uite o plângacioasă” sau “Numai copiii mici și bebelușii plâng” ori varianta mai rafinată: “Așa e ea, mai sensibilă”.

M-am referit acum la genul feminin, deși ar trebui să nu facem nicio discriminare între sexe, însă asta e o cu totul altă discuție care deschide și mai tare cutia Pandorei, așa că o voi lasă pe altă dată.

Și în unele zile așa e, ai nevoie doar de un plâns bun ca să o poți lua apoi de la capăt cu zâmbetul pe buze. Și e ok să nici nu știi exact motivul pentru care ai plâns. We’re only humans! 🙂

 

Advertisements

2 responses to “Tu când ai plâns ultima dată?

  1. Cristina says:

    Ce bun e plâsul ăsta uneori! Ultima dată când am avut nevoie mare să plâng tot ce adunasem eram singur cu copiii. Până seara când i-am culcat mi-a trecut… A revenit nevoia după câteva zile și i-am făcut loc în program. 🙂

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

w

Connecting to %s

%d bloggers like this: