parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Mami, vreau să te ajut si eu să strângem din camera mea!

on March 7, 2018

IMG_20180307_221810.jpgSpre marea mea surprindere, camera lui Darius (și chiar casa noastră) a încetat la ceas de seară să mai arate ca și cum ar fi fost lovită de vreo bombă sau ca și cum au dat năvală hunii. Cu câteva minute înainte de a face poza asta, rafturile erau cam goale, pentru că primul născut și-a etalat de-a lungul zilei întreaga colecție de jucării prin toată casa și a uitat bineînțeles să le mai și adune. Păcat că n-am făcut o poză și înainte de a ne apuca de treaba.

Dar totuși seara a venit cu o surpriză plăcută.

– Mami, vreau să te ajut și eu să strângem din camera mea! (Știu, corect ar fi fost: “Mami, mă poți ajuta să strângem din camera mea?”, dar până la urmă ceea ce contează e intenția *:) fericit

-Say again, ma’ boy! (doar în gând am zis asta). Sigur, puiule, uite pune asta, acolo, aia dincolo, am zis eu repede ca să nu observe nedumerirea mea. Îmi mai venea să-l întreb dacă se simte bine sau i-a revenit cumva febra :D. Dar am reușit să mă abțin.

Nu știu sigur dacă a fost chiar prima dată când a spus asta din proprie inițiativa, fără ca eu să-i fi cerut ajutorul sau să-i fi explicat printr-un speech de toată frumusețea despre cât e de important să existe totuși ordine în camera lui, pentru că altfel nu mai găsim nimic, călcăm pe jucării și unele se strică,etc. Dar ce m-a surprins, de fapt, cel mai tare a fost că a și făcut mai multă treaba decât de obicei, urmând indicațiile mele despre cum și unde să-și așeze anumite lucruri.

Când avea vreo 2 ani era mai  dornic de curățenie; îmi lua matură din mâna, voia să spele el vasele, să strângă masa. Acum însă elanul s-a cam domolit, dar se pare că nu de tot! Și chiar când mă așteptăm mai puțin, dorința lui de a face ordine a lovit iarasi :). E drept că fiind de luni din nou acasa, m-a tot văzut că adun lucruri, că muncesc de zor, într-o încercare cam eșuată de a menține lucrurile sub control.

În zilele când stăm toată ziua ostatici la domiciliu din cauza răcelilor și a vântului năprasnic de afară, al nostru apartament devine un fel de teatru de operațiuni în care sunt împrăștiate bucăți de Lego, soldăței, scule de mecanic, mașini, echipament de pompier, dinozauri, cățeluși, avioane, și câte și mai câte, cu alte cuvinte o parte din arsenalul lui Darius. Iar nervii mei parcă sunt prinși de multe ori pe bigudiuri sub asaltul jucăriilor. Știu și eu că o casă dezordonată e un indiciu de copii fericiți, dar uneori e prea mult. Oricum am renunțat de multă vreme la o parte din rigorile privind ordinea și curățenia pe care le aveam înainte de a avea copii. Și aș zice că am mai renunțat la unele, culmea, odată cu venirea celui de-al doilea copil.

Dar când e prea mult și am nevoie să-mi fac ordine în minte, mă apuc să strâng și, pe măsură ce lucrurile sunt așezate la locul lor, în capul meu începe să se facă lumina. Uneori îi spun lui Darius să m-ajute, alteori încep de una singură pentru că vreau să se aștearnă pacea peste gândurile mele. De multe ori îl implic și pe el în activitatea de ordonare a camerei, doar că în joacă: de exemplu îi spun “hai să vedem cine strânge primul jucăriile astea” sau “aruncă bucățile de Lego în cutie să vedem dacă dai coș”. Dar se plictisește destul de repede pentru că deja intuiește că asta e treaba și nu joacă sau pentru că, pur și simplu vrea să se joace altceva.

Zilele astea i-am mai zis într-o doară că nu putem lasa lucrurile vraiște pentru că sunt tot felul de urmari –  i-am strivit una din multele mașinuțe din plastic aruncată cât colo prin living, i-am explicat că Andrei mișună peste tot și noi trebuie să avem grijă ce lăsăm la nivelul sau, dar n-am insitat pe ideile astea. Ba chiar aveam impresia că nu mă prea aude când i le spuneam. Am mai scris eu aici despre cum discursul nostru cel de toate zilele este preluat cu brio de copiii noștri imitatori.

Mă surprinde plăcut de multe ori. Într-un fel nici nu știu de ce mă mir, pentru că știu cât de minunați sunt copiii ăștia. Nu numai al meu, ci toți copiii care sunt sursă de inspirație în multe privințe pentru aceia din noi care ne oprim ca să vedem asta. Chiar eu mai pierd din vedere aceste lucruri, în zile pline că acestea când ne învârtim în jurul cozii și nu mai știm ce să facem ca să treacă timpul. Noroc că tot ei vin cu o frază salvatoare și ne mai scot dintr-ale noastre, arătându-ne încă o dată frumusețea lor.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: