parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Nu exsita reteta de parenting!

on March 29, 2017
Prescription

Image courtesy of Praisaeng at freedigitalphotos.net

Cred ca asta e evident pentru toata lumea, dar cu toate astea, unii din noi, mai mult decat altii, (printre care si eu) avem tendinta de a cauta mereu tot felul de tips&tricks, sfaturi, recomandari, idei despre cum sa reactionam intr-o situatie sau alta. Si e bine, zic eu, sa vrem sa ne informam. Pentru ca nu le stim pe toate, avem multe de invatat cand vine vorba de cresterea si educarea copiilor, ca doar pana la al nostru, n-am mai crescut niciunul ca sa stim cum se face. Dar problema e ca ajungem uneori sa nu mai stim sa ne ascultam vocea interioara, care stie de multe ori ce e de facut.

Nu e vorba sa ne crestem copiii dupa cum ne vine, dupa tiparele pe care le avem fiecare, provenite din propria copilarie, care sunt mai mult sau mai putin potrivite. Dar atunci cand suntem constienti de alegerile noastre, cand actionam cu disernamant si nu pe pilot automat, cand suntem niste parinti informati, care isi doresc tot binele pentru copilul lor (aici o sa ziceti ca toti ne dorim asta, ceea ce e adevarat, ca doar drumul spre iad e pavat cu bune intentii.. mai multe nu zic), e bine sa reinvatam sa ne ascultam inima, care ne va spune ce sa facem acolo unde nu vedem vreo solutie, acolo unde cartile, articolele citite, cursurile facute parca nu au un raspuns la problema noastra, pentru simplul motiv ca nicio carte, niciun curs nu are cum sa tina seama de individualitatea fiecarui copil si a fiecarui parinte, a familiei lor ca intreg si nici nu poate sa prevada toate situatiile ce pot sa apara. Stiu ca unele nici nu au aceasta pretentie, ci doar indruma, ghideaza in anumite directii. Problema e tot a noastra a parintilor dornici de un raspuns general valabil, dar panaceul universal nu exista.

Nu putem scapa de munca pe care noi si numai noi putem sa o facem pentru a descoperi ce functioneaza mai bine, pentru a afla ce este inauntrul nostru, cum am putea sa depasim o situatie.

Si toate astea se fac prin incercari, prin greseli, care unele ne costa mai mult (lacrimi, suferinta, uneori), alte lectii le invatam mai usor, dar mereu e vorba de tatonari care sa ne duca incetisor pe un drum mai armonios.

Ideile astea m-au ridicat din pat si mi-am zis sa le astern repede, pentru ca pornesc desigur de la o intamplare traita recent, una in care m-am simtit tare neputincioasa si am avut senzatia ca ce stiam eu parca nu functioneaza la noi, desi credeam/cred ca e potrivita metoda folosita, daca pot sa-i spun asa. O sa povestesc imediat despre ce e vorba.

Dupa intamplarea respectiva, ma tot gandeam, cu oarecare revolta, ca parca citesc degeaba, ca oricum nu se potrivesc sfaturile in toate cazurile sau ca eu n-am inteles mare lucru din ele, ca vreau alternative, ca vreau sa stiu cum ar fi trebuit sa procedez, etc. N-am apucat sa discut cu niciun fel de expert sau sa citesc despre asta, pentru ca e foarte recenta intamplarea. Am tot rumegat-o eu si parca simt ca mi-am gasit raspunsul meu. Dar pentru ca a mea curiozitate in acest domeniu al parentingului e neobosita, sigur voi cauta si ceva opinii specializate, experimentate pe marginea subiectului. Conteaza insa ca simt ca as sti cum sa procedez urmatoarea data.

Si acum, intamplarea. Acum 2 seri, ii citeam puiului meu povestile de noapte buna, ca-n fiecare seara. De regula, citim mai multe, e un ritual luuung, nu se mai satura de ele, mereu mai cere inca una. Incerc, de regula, sa incep cat mai devreme cu cititul pentru a avea cat mai mult timp. Si ii mai citesc una sau doua, asta dupa ce stabilim impreuna ca asta chiar e ultima. Si de obicei se multumeste cu atat. Cu una, cel mult 2 povesti in plus.

In seara fatidica, insa nu. Mai voia inca una si inca una, nu se mai opera din cerut si zicea ca asta chiar e ultima. Am impins si eu cat am putut limita, gandindu-ma ca nu-i vine somnul din cauza schimbarii de ora (care, by the way, mi se pare o tampenie, mai ales pentru un copil, care nu-si poate schimba programul doar pentru ca noi, oamenii mari, am decis asa, artificial ca ora 9 a devenit, peste noapte, la propriu, ora 10). In plus, nu-mi face nicio placere sa-i refuz cititul de carti. E o activitate atat de frumoasa pentru amandoi, incat ma irita sa fiu nevoita sa-l vad ca plange pentru a o obtine, cum incepea sa se intample, cand i-am spus ca ne vom opri totusi, pentru ca e tarziu. O mica paranteza – analizand starile mele, observ ca se reduce usor povestea la mine, la ce nu-mi place mie, respectiv sa-i refuz ceva ce eu nu cred ca ar trebui refuzat. Asta am gandit oarecum si atunci, ca nu e vorba de mine, ca poate el are nevoie de o limita pe care trebuie sa o stabilesc (aceea ca ne oprim la o anumita ora, ca nu mai citim dupa ce am spus ca e ultima poveste), ca poate are nevoie sa planga pentru a-si descarca frustrarile de peste zi. Si oricum se facuse tarziu (again, dupa aceeasi ora noua) si ma simteam usor presata de acest lucru + ca citisem multe povesti peste cea care am zis ca e ultima, asa ca mi-am zis ca o sa ma opresc, fie ce-o fi, pregatita (credeam eu) fiind sa-i ascult plansul si supararea.

 Dar a urmat un plans lung, care nu se mai termina si pe parcursul caruia imi repeta mereu ca mai vrea o poveste. Ii explicam frumos ca e tarziu, ca o citim maine, apoi ii spuneam ca sunt alaturi de el si ca-mi pare rau ca sufera atat de tare. Incercam sa-l imbratisez, dar el nu prea se lasa atins in mijlocul furtunii. Si stateam si ascultam, dar incet, incet, inima mi se sfasia de durere. Voiam sa pun capat, voiam sa vad ca se linisteste odata, imi parea ca dureaza o vesnicie (chiar a durat mult) si ca se chinuie prea tare. Stiu, din nou e vorba despre mine, despre cat e de greu sa ascultam plansul propriului copil, dar de data aceasta, (si nu cred ca a fost singura) am simtit ca ceva nu e cum trebuie, ca e nevoie sa intervin pentru a-l ajuta sa se linisteasca. Asta mi se parea ca nu e ok, ca nu se putea linisti/ opri singur.

 La un moment dat a venit si sotul meu, a incercat si el sa-l imbratiseze, sa-l linisteasca cumva, dar nimic. Plangea si suspina in continuu. Apoi mi-a venit o idee. Stiam ca trebuie sa obtin un prim “da” de la el, ca sa pot incepe comunicarea cu el. L-am rugat sa se uite la mine, intrebandu-l daca ma vede, daca ma vede bine. El mi-a raspuns ca da, iar eu am continuat sa-l intreb daca nu are nevoie de ochelari ca girafa din poveste, care nu vedea prea bine. Si am continuat, cu ajutorul lui tati, sa transform povestea girafei intr-un aliat, si Darius a inceput sa zambeasca putin cate putin. Noi ne jucam rolurile de mascarici, faceam tot felul de comentarii pentru a-l face sa se opreasca din plans. Si a functionat! After all!

Dar eu am ramas cu multe intrebari, dupa ce am incercat metoda asta de a asculta si de a pune limite. Se prea poate sa nu stiu eu suficiente despre ea.. am participat la un seminar online despre setarea limitelor (si am mai citit pe marginea ei) si, in 3 pasi simpli, ea presupune:

  1. Sa ascultam copilul
  2. Sa punem limita
  3. Sa ascultam mai departe copilul.

Sigur sunt multe de spus, dar nu mai intru acum in detalii. Ideea e ca n-am aflat/n-am inteles cum si cand ar trebui sa se termina aceste crize de furie. Eu am simtit ca, la un moment dat, copilul ar trebui ajutat sa se opreasca. Am mai vazut asta la Darius, plange foarte mult timp ca si durata, nu se linisteste singur daca nu e ajutat de noi, de regula prin ceva amuzant, care ii distrage cumva atentia de la supararea lui. Nu stiu daca asa e cel mai bine, dar deocamdata pentru noi chiar asta e cea mai buna varianta.

Am intrat in multe amanunte cu povestea noastra, pentru ca mi se pare un exemplu pentru ce spuneam mai sus, ca nu exista solutii minune. Poate unii copii se linistesc usor dupa ce plang o vreme, dar Darius nu o face, asa ca eu simt nevoia sa intervin la un moment dat.

Ca si concluzie, cred in continuare ca e important sa ne informam, sa citim cat mai mult, dar la fel de important este sa mai facem o pauza de la citit, rastimp in care sa cautam in noi, sa cernem informatia, sa vedem cum se aplica ea in cazul nostru, sa ne oprim pentru a ne asculta pe noi si pe copiii nostri. Mesajele cele mai potrivite pentru noi vor fi acolo, daca vom fi pregatiti sa le ascultam cu inima, cu rabdare si deschidere. Vom sti cu siguranta ce avem de facut atunci cand vom fi conectati cu noi insine si cu copiii nostri. Trebuie doar sa mai privim si inauntru.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: