parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Mami, eu nu vreau sa ma-mbrac!

on August 20, 2016

 

No,no, no image

Image courtesy of Stuart Miles at freedigitalphotos.net

 

Azi am avut impresia la un moment dat ca ma voi transforma intr-o “Momdzilla”! Nu reuseam sa mai comunic nicicum cu D., parca nu mai puteam sa o scot la capat! Am incercat sa il gadil, sa il fac sa rada, am fost apoi ferma, am ridicat mai apoi si tonul, pentru ca ma simteam foarte neputincioasa si-mi iesisem din fire *:( trist

Degeaba sau cu atat mai mult cu cat am ridicat tonul, D. nu voia sa se imbrace, statea dezbracat complet, nu voia sa coopereze deloc, desi i-am explicat ca vreau sa plecam de acasa pentru ca trebuie sa facem niste cumparaturi si sa mergem intr-o vizita. El, nu si nu! Am simtit cum incepe sa-mi creasca tensiunea, cum imi fuge rabdarea printre degete si am iesit din camera cand a inceput sa mai si tipe, incercand sa ma calmez si totodata folosind acest lucru ca pe un fel de ultimatum sau ca un soi de alarma ce ar trebui sa-l trezeasca pe el din “no” mood si sa-l puna in “cooperative” mood. Bineinteles, big mistake! Doar stiam inca din secunda in care am iesit pe usa ca nu e asta o solutie (cred ca nu iesirea din camera a fost problema, ci felul in care am ales eu mental sa o privesc – ca pe o modalitate de a-l constrange putin, ceea ce nu functioneaza, doar il determina sa fie si mai vehement pe linia lui), dar oricum ma gandeam ca poate asa ma mai linistesc pe mine macar.

Nu numai ca metoda asta nu merge, dar se mai si intoarce impotriva ta. E drept ca azi am abuzat de ea, folosind-o de mai multe ori. Si bineinteles ca istetul de D. a copiat-o numaidecat! Tot el s-a suparat in cele din urma si a iesit “triumfator” din camera, spunandu-mi: “M-am supalat si plec”. A avut de unde sa invete ca asa se face cand te superi, chiar de la mama lui!

Atunci m-am trezit de-a binelea si mi-am dat seama ca pana nu ma calmez cu adevarat, degeaba ii explic asa-zis calma ca trebuie (auch, scartaie la urechea lui fina) sa se imbrace ca sa plecam. El se uita la mine lung si parca ar zice: “serios? Tu chiar vrei sa te cred, pe bune? Fii si tu calma, de-a binelea, sa vezi cum ne intelegem noi”.

Am inceput sa recunosc cu voce tare ca ma simt foarte presata sa plecam, pentru ca a trecut week-end-ul si noi n-am apucat sa facem mai nimic, pentru ca am promis deja a 2-3 a oara ca vom merge in acea vizita, pentru ca e tarziu, pentru ca, pentru ca…

Si mi-am dat seama ca n-am de ales decat sa ma calmez cu adevarat, fara regrete fata de ce n-am reusit sa fac, fara presiuni care oricum nu duc nicaieri, eventual duc intr-un punct mort, la nervi si la frustrari. Si am respirat din nou adanc, de data asta mai concentrata pe respiratie si nu pe rezultatul pe care doream sa-l obtin de la D.

Si apoi mi-am zis ca trebuie sa mai fac ceva care sa ma ajute sa intru intr-o stare cat de cat ok. Si am inceput sa cant tare, cat imi venea de tare, diverse cantece de copii sau ce am auzit in ziua aia la radio si s-a imprimat pe creier, ce-mi venea pe moment. Pe mine ma salveaza de multe ori cantatul atunci cand sunt cu D. El incepe sa se amuze sau sa cante cu mine. Eu incep sa ma si prostesc putin, falsez, ma maimutaresc si inevitabil incepem sa radem amandoi si furtuna a trecut.

Dar D. tot nu era imbracat! Si tot nu voia s-o faca, desi eu ma calmasem pe bune. Era si caldura de vina, cu siguranta. In cele din urma, fiind calma de-a binelea, mi-a functionat creierul mai bine si mi-a venit o idee care a functionat, in sfarsit! Am folosit o poveste terapeutica, daca pot sa-i spun asa (o sa revin asupra subiectului cu povesti terapeutice). Adica o poveste inventata de mine, despre un copil, pe care l-am si botezat, si despre care i-am spus cateva cuvinte, ca era foarte jucaus, poznas, ca ii placea sa stea dezbracat, si incet, incet, am ajuns sa-i spun un episod in care eroul nostru nu a vrut sa se imbrace, dar pana la urma l-a convins mama lui ca nu poate pleca dezbracat din casa. Am inflorit pe moment si am insistat acolo unde simteam ca e mai interesat. Oricum, de cum am inceput sa-i vorbesc de acest baietel a incetat sa se mai opuna la imbracat. Ma asculta captivat, desi nu era cine stie ce poveste. Am vazut si cu alte ocazii ca povestile despre anumite personaje functioneaza, chiar ii plac. Dar acum parca a fost magie, mai ales ca incercasem si alte variante care ar fi trebuit sa-l ajute sa se reconecteze cu mine, dar care n-au avut rezultatul scontat.

Ideea e ca atunci cand sunt suparata sau nervoasa, orice idee este la ani lumina distanta de mine. In schimb, atunci cand am o stare de spirit buna, inventez solutii, gasesc rabdarea de a explica in alt mod, reusesc sa raman calma, sa creez o diversiune, pe scurt ne intelegem. Dar evident, totul pleaca de la mine, de la noi parintii. Noi suntem cei ce dam tonul, de fapt. De multe ori punem in carca odraslelor noastre diferite stari. Ca sunt maraiti, ca sunt obositi ca nu si-au facut somnul, dar nu vedem ca noi suntem cei obositi, de fapt. Sau vedem si asta, insa nu reusim sa ne detasam de griji, de oboseala. Mie imi este de multe ori destul de greu sa ma relaxez, sa nu ma mai gandesc la cate mai am de facut. Cel ce reuseste sa ma lumineze este tot D (in datile in care ii iese *:D rânjet). Cel mai bun profesor de lectii de autocunoastere. Are totusi niste metode uneori… dar lectiile sunt din cele mai eficiente, daca reusim sa le invatam. Parents-Slow learnersAm gasit un citat foarte dragut apropos de ce poti invata de la un copil. “ You can learn many things from children. How much patience you have, for instance” – Poti invata multe lucruri de la copii. Cata rabdare ai, de exemplu. (Franklin P. Jones) Si inca un citat, in imaginea alaturata, care mi-a placut mult si cu care inchei: Iata traducerea: “Daca i-ai spus unui copil de o mie de ori si el tot nu intelege, atunci nu este copilul cel care care invata incet”.

PS. Darius, 2 ani si 4 luni. O fi varsta de vina? 🙂

Advertisements

One response to “Mami, eu nu vreau sa ma-mbrac!

  1. adndefemeie says:

    Ooooooo. Sa vezi distracție când trebuie sa le explici la doi copii cum sta treaba. Unu de 6 și unul de 2.

    Încerc sa mă abțin de la multe. Și observ tot mai des, ca atunci când realizez ca eu abordez greșit o situație, soluția vine mai usor.

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: