parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Cea mai frumoasa varsta

on February 11, 2016
Wonders in the eyes of a chilf

Sursa foto: pinterest

In ultima vreme mi-am tot propus sa scriu despre D., cu progresele pe care le face in arta comunicarii :)), dar si despre “nu dlei”= nu vrei, care sta lipit de buzele lui cum sta marca pe scrisoare si pe care il auzim non-stop, de multe ori chiar si cand doarme. Si de ce nu, despre tantrumuri si schimbari, ce vin peste noi cu viteza luminii. Azi mi-am luat timp sa vorbesc despre asta, pentru ca altfel se asterne uitarea peste micile intamplari atat de pline de savoare pe care le traim cu D. in fiecare zi, peste cuvintele stalcite si peste dialogurile tot mai conturate pe care le avem cu juniorul de 1 an si 9 luni.

 In postarea acesta, am pornit de la ideea evolutiei lui D. si am ajuns sa scriu despre compararea copiilor, subiect care in mintea mea se leaga de cel de astazi, intr-o oarecare masura. Spuneam deunazi ca atunci cand ne uitam inspre copiii nostri, de multe ori cautam niste repere la care sa ne raportam, incercand sa ne dam seama daca evolutia lor corespunde cu asteptarile noastre, dar mai ales cu ce spun specialistii ca este normal pentru varsta lor. Aceasta e una din fatetele compararii, pentru ca pe masura ce cresc, tendinta este sa-i comparam cu ceilalti, lucru care, asa cum stim, are consecinte nefaste pe termen lung.

Vreau sa mai remarc ca aceasta cautare de repere incepe inca de la nasterea copiilor, cand urmarim luarea in greutate a bebelusilor si ii masuram cu precizie de ceas elevetian sa vedem daca sunt totusi mai maricei decat ultima data. Intr-un fel, nimic rau in asta, atat timp cat reusim sa ramanem in echilibru si sa nu deznadajduim daca copilul a stagnat, mai ales in cazul in care toate semnele arata ca lucrurile sunt in regula. Eu nu l-am cantarit prea des pe D., poate si pentru ca el crestea vazand cu ochii si era cam fomist*:P scoate limba, deci nu prea aveam motive de ingrijorare (cel mult ma gandeam ca e prea dolofan). Cu toate astea, mereu am incercat sa aflu care sunt standardele pentru diverse etape si ce abilitati ar trebui sa mai capete, si din cauza unora am avut si nelinisti; iar pe unele nu le-am depasit usor, decat atunci cand D. a facut o schimbare, deci cu ajutorul lui. (ma refer aici la diversificare – pana la 9 luni, D. n-a mancat aproape nimic, dupa care si-a “revenit” si chiar a recuperat*:) fericit)

Cred ca grija noastra pentru a verifica valorile medii, pentru a afla care sunt tendintele in materie de crestere a copiilor si care sunt lucrurile firesti ale fiecarei etape este justificata si arata preocupare de a face lucrurile cat mai bine. Zic eu ca nu e un lucru rau, cata vreme ne ascultam si intuitia noastra de mame, care ne arata de multe ori daca lucrurile sunt pe fagasul bun sau nu.

Si-acum am sa-mi indrept atentia asupra lui D. Voi incepe cu cea mai recenta istorioara care s-a petercut aseara. Ca de fiecare data cand se apropie ora de culcare, D. se impotriveste cu vehementa, de parca ar fi trimis in surghiun, indiferent cat e de obosit si indiferent cat ne straduim noi, parintii sau alti adulti binevoitori (bunicii) sa cream o atmosfera placuta, adica sa-i citim povesti, sa ne uitam prin carti cu imagini si sa povestim pe marginea lor sau sa ascultam povesti de pe laptop. Cred ca e nevoie de alta postare despre distractia dinainte de somn, de aceea acum nu insist mai mult.

Aseara am avut ideea sa-l indemnam pe D. sa fie el povestitorul si cel care asculta, era bunul sau prieten, ursuletul Bruno*:) fericit. Nu credeam ca va iesi mare lucru, dar a parut foarte incantat sa intre in rol si a incropit totusi cate ceva pe marginea a 2 povesti, Scufita Rosie si Cartea Junglei. Acum sa nu-si imagineze cineva ca a spus povestea foarte coerent, dar a fost destul de inteligibil pentru noi. Ne-a spus, de fapt lui Bruno ii spunea, aratandu-i in carte, ca Scufita este “mumoasa” si are o gluga “lotie” (=rosie)*:) fericit. Cam asta ii spuneam noi in introducere, ca e vorba de o fetita vesela si frumoasa pe care o iubea toata lumea si ca purta pelerina cu gluga. Apoi ne-a spus ce era in cosuletul pentru bunicuta –blanda(=branza), tantinta (=placinta) si un bolcan de miele. Ne-a mai dat si alte raspunsuri la intrebarile noastre, pentru ca noi il mai ajutam, punandu-i intrebari. S-a descurcat de minune dupa parerea noastra de parinti indragostiti de odrasla lor*:P scoate limba) Nu mai intru acum in toate detaliile, sa nu devina monotona toata postarea.

Ideea principala este ca pe noi ne-a uimit cat de multe poate sa spuna despre cele 2 carti, pe care intr-adevar i le-am rascitit. Mai discutasem noi pe marginea lor, dar acum chiar a reusit sa faca rezumatul inchegat, nu doar asa, cate o idee, cate un raspuns izolat la intrebarile noastre. Deci ne este inca o data confirmat faptul ca dragutii astia de copilasi pot pricepe si uneori chiar exprima multe lucruri la varste atat de fragede! Asa ca sa nu cumva sa ne mai indoim de capacitatea lor de a inregistra si apoi de a reproduce informatiile care trec pe langa ei, chiar si atunci cand par mai putin interesati sau chiar cand par a nu le auzi. Si, sa fim atenti la tot ce rostim cand ii avem in preajma noastra, ca sa nu fim luati prin surprindere pentru ca ai nostri copii spun lucruri traznite*:P scoate limba! Pana la urma, asta e farmecul lor, deci nu cred ca e prea grav daca se intampla asta.

O alta chestie draguta s-a intamplat saptamana trecuta, cand a zis pentru prima data: “ce-i aia?” Ne-am topit cand l-am auzit ce frumos ne intreaba diverse lucruri din carte, pe care ni le arata cu degetelul. Inainte de faza asta, ne arata imagini si scotea niste sunete intrebatoare, dar nu ceva clar. De aceea, ne-am bucurat ca am trecut la etapa asta in care simtim ca reusim sa comunicam si ca ne facem intelesi mult mai bine decat inainte. Mai sunt bineinteles momente in care incepe sa vorbeasca pe “bebeluseasca”, dar din fericire sau din pacate (?) se intampla tot mai rar.

Apoi mai sunt dialogurile din masina, cand il aducem acasa de la parintii mei. Il intrebam ce a papat la ei si ne spune ca supa cu “totov” (=morcov) sau “malida” (=mamaliga).  Cand era inca zapada, ne spunea ca a fost cu sania. (noi il intrebam si el raspunde printr-un cuvant, de cele mai multe ori) Din nou, ce ne fascineaza pe noi este capacitatea lui de a raspunde deja la intrebarile noastre, faptul ca intelege intrebarea “ce-ai facut” sau “unde ai fost azi”. Nu ne vine sa credem ca am ajuns la stadiul asta! De multe ori verificam cu bunicii sa vedem daca chiar s-a intamplat un lucru, pentru ca ne gandim ca poate raspunde automat fiind vorba cam de aceleasi intrebari ca in ziua precedenta. Si normal, ca se mai intampla sa nu nimereasca raspunsul, dar tot e dulce cum se straduieste sa ne spuna cat mai multe.  Noi suntem incantati ca poate sa ne dea replici pline de farmec (pentru noi asa sunt, chiar daca spune cele mai banale lucruri; cred ca stiti despre ce vorbesc, fiecare parinte simte asta in relatia cu copilasul din dotare*:) fericit). Mi se pare perioada asta cu vorbitul cea mai frumoasa de pana acum, chiar daca sunt si parti mai putin vesele, asa cum voi explica mai jos. Dar conteaza sa fim fericiti nu pentru ca totul este bine, ci pentru ca vedem binele in tot*:) fericit.

Lui D. ii mai place mult si sa cante. Zilele astea fredoneaza de zor alfabetul in engleza (cantecelul acela dragut, pe care i l-am tot cantat) sau “O vioara <<mita>> de-as avea…” E tare simpatic cum canta si uneori danseaza, spre deliciul nostru.

The soul is healed by being with children

Sursa foto:www.myawesomequotes.com

La capitolul abilitati, e putin mai lent decat la vorbit. De vreo 2-3 saptamani, aproape reuseste sa manance fara ajutor felul 2 (la supa e dezastru cum si-o toarna pe el :)).) D. isi doreste foarte mult sa faca lucrurile “sindul” (singur), aproape ca ne innebuneste cu “sindul” si nu ne mai prea lasa sa-l imbracam, incaltam, sa-i dam sa pape. Bineinteles ca il incurajam tot timpul sa faca el cat mai multe lucruri, il mai ajutam cate putin si, pe cat putem, ii dam libertatea sa le faca asa cum poate el, chiar daca dureaza mult mai mult.

Printre aceste lucruri dragute, avem si provocari numite si “nu dlei”, care uneori se transforma in crize de furie si care rasuna tot mai des in casa noastra. Partea asta e mai complicata si ne da ceva batai de cap. Stiu ca sunt normale tantrumurile, nu mai sunt surprinsa de ele cum eram la inceput , chiar reusesc sa raman destul de calma, de multe ori, dar tot imi doresc sa le pun capat cat mai repede pentru ca nu e cel mai placut lucru sa asculti concertul insotit de sughituri, suspine si uneori zbucium fizic al copilului tau. Am scris aici despre acest subiect, din perspectiva dr. Aletha Solter, autoarea mai multor carti interesante de parenting, printre care si “Lacrimi si crize de furie”.

 Mda, tot ce primim in viata vine la pachet. Se poate sa nu ne placa atat de mult o parte din colet, dar sigur are si ea valoarea ei educativa pentru noi. Eu asa ma gandesc la crizele de furie, ca fiind pentru mine o lectie de a-mi gestiona emotiile in momentele foarte tensionate, o lectie care ma indeamna la introspectie, deoarece am un feeling ca dinauntrul meu vor veni multe raspunsuri la intrebari precum “de ce se intampla in felul asta”, “de ce reactionez eu asa in unele momente”, “ce ar trebui sa fac diferit data viitoare pentru a preintampina”, etc.

Dar vreau sa inchei intr-o nota optimista si sa spun ce ma face totusi sa iubesc etapa asta, cu tot ce inseamna ea. Acest lucru este tandretea pe care puiul nostru ne-o arata tot mai des. Pana mai ieri, mi se parea ca D. nu e prea afectuos. Ne mai dadea pupici cand si cand, dar nu era prea “lipicios”. Acum parca vrea sa ne imbratiseze si pare sa-i placa asta, parca simte si intelege altfel conectarea de genul asta. Normal ca-mi salta inima-n mine cand ma strange in brate si apoi se uita la mine cu un zambet laaarg si plin de bucurie. Atunci nu-mi lipseste nimic si sunt cea mai fericita din lume! Imaginea asta incerc sa o pastrez cu mine tot timpul, pentru a avea tonus bun pe parcursul intregii zile.  Cred ca fiecare parinte intelege sentimentul asta si e ceva unic, intre noi si copiii nostri, ceva atat de frumos, de pur, parca timpul chiar se opreste in loc pentru cateva secunde si totul capata un sens aparte in viata noastra.

Si un citat scurt: “The soul is healed by being with children” –F. Dostoievski – “Sufletul se vindeca atunci cand esti in preajma copiilor.”

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: