parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Acceptam lacrimile si crizele de furie ale copiilor nostri?

on February 9, 2016

lacrimi-si-crize-de-furie_1_fullsize“Copiii au nevoie de dragoste si atentie tocmai atunci cand par sa le merite cel mai putin”

In urma cu vreo 2 luni am terminat de citit “Lacrimi si crize de furie” a lui Aletha Solter, o carte care imi tot revine in atentie in perioada asta, pentru ca ma intriga anumite concepte din ea, care au intr-un fel impact asupra vietii mele din acest moment, si cred ca vreau sa clarific cu ce rezonez, si ce pot face in privinta celorlalte idei. Stiam oarecum principiile pe care se bazeaza cartea si mai citisem articole despre plansul copiilor, deci sa spunem ca eram pregatita pentru ce urma sa citesc. Dar una e sa citesti niste principii ale cartilor ei si alta e sa o parcurgi in intregime (like daaahh..*:) happy). Se poate sa te surprinda destul de mult. Asa a fost la mine. Am parcurs-o cu sufletul la gura, foarte dornica sa ma conving de ce spune autoarea, pentru ca am sperat ca solutiile propuse in carte sa ma ajute sa rezolv niscaiva probleme pe care le am cu feciorasul meu*:) happy.  Nu imi propun sa fac rezumatul cartii, ci sa ma opresc la ideile care mi se par mie mai greu de acceptat. Si mai vreau sa evidentiez si aspectele ce mi-au placut, cu care ma identific usor.

Sa-ncepem cu inceputul. Autoarea este o un reputat psiholog, care a studiat de-a lungul anilor motivele pentru care plang copiii, a cautat sa-i inteleaga, a cautat solutii, iar ceea ce propune dr. Solter nu sunt niste idei spuse fara fundament stiintific. Afirmatiile sale se bazeaza pe studiile facute, nu sunt doar niste pareri personale. Se pot spune mult mai multe despre autoare, dar ma limitez doar la aceste precizari, pentru ca restul informatiilor se pot gasi usor, la o cautare pe net. Mi s-a parut ca trebuie totusi lamurita identitatea (macar in linii mari) celei care vine cu o abordare mai putin obisnuita asupra problematicii delicate a plansului copiilor. Pentru mine inseamna mult ca opiniile ei sunt avizate, sunt bazate pe studii; este si motivul pentru care vreau sa cred si sa aplic principiile sale (sa vedem daca si reusesc*:) happy) De asemenea, cartea este intesata de exemple ale unor mame care au aplicat recomandarile autoarei si care au vazut schimbarile dorite in comportamentele celor mici. Marturiile lor imi dau incredere in spusele scriitoarei si ma fac sa inteleg ca n-am chiar asa o problema mare pentru faptul ca nu accept cu usurinta anumite idei. Voi explica in cele ce urmeaza la ce ma refer.

Inainte de a vedea care sunt beneficiile pe care le poate aduce plansul, mai trebuie lamurit ceva foarte important. Plansul poate fi si un indicator al unei dureri fizice sau al unui stres major la care este supus copilul, caz in care parintii trebuie sa caute sursele de stres si sa le elimine pe cat posibil. De asemenea, in caz de durere fizica se recomanda control medical si tratament, plansul nefiind o solutie la orice problema. Pe parcursul articolului, veti putea ajunge la anumite idei care pot sugera ca plansul cu ale sale beneficii este un adevarat panaceu si din acest motiv m-am gandit sa clarific situatia, asa cum o face si autoarea care nu ne indeamna sa ramanem pasivi langa copil lasandu-l sa planga, indiferent de imprejurare. Cred ca atunci cand putem sa-i scurtam suferinta, ar trebui sa intervenim, lasandu-l sa planga numai atunci cand este evident ca nu e o problema ce poate fi rezolvata altfel decat prin plans.

Una din ideile de baza din carte este aceea ca plansul trebuie acceptat de parinti, el fiind un mecanism de eliberare de stres, cu ajutorul caruia copiii reusesc sa-si vindece frustrarile acumulate. De aceea, parintii n-ar trebui sa stopeze plansul sau furia copilului, acestea fiind vazute ca niste nevoi reale ale fiintei umane. De altfel, scriitoarea chiar subliniaza ca avem tendinta de a reprima plansul copiilor pentru ca il intelegem in mod gresit, nu-i cunoastem functia de vindecare si totodata nu realizam ca plansul, in special in cazul bebelusilor, dar nu numai, reprezinta modul de a comunica parintilor ca exista o problema.  La fel este si in cazul crizelor de furie, care de multe ori, au o intensitate sporita; acestea nu trebuie privite ca niste comportamente negative, neadecvate. Mai mult, dr. Solter afirma ca plansul precede o stare de relaxare profunda si ca energia implicata in timpul plansului “ajuta la disiparea unei parti de energie care ar fi fost menita a fi folosita pentru a ne apara fizic impotriva pericolelor, atunci cand fuga sau lupta nu sunt raspunsurile potrivite.”

Daca reusim sa intelegem plansul in acest fel, vor aparea si efecte ale abordarii diferite, pe care cu totii ni le dorim. Un efect uimitor pe care il are plansul, dupa cum ne este aratat in paginile cartii, este rezolvarea problemelor de somn. Asta e un capitol la care sper sa vad progrese, odata ce voi aplica tot ce trebuie si daca voi reusi sa aplic “ca la carte”*:) happy.

Un alt beneficiu al plansului este crearea unui atasament sanatos intre mama si copil. Acest atasament se creeaza prin contactul fizic frecvent al copilului cu parintii. De asta este recomandat sa ne purtam copiii in sisteme de purtare. Alti factori care contribuie la crearea sa sunt raspunsul prompt si adecvat la semnalele copilului, dar si continuitatea in ceea ce-i priveste pe cei care le poarta de grija. Asta inseamna ca ai nostri copii sufera din cauza despartirilor prelungite de parinti in primii 5 ani de viata. Mi se pare cam mult 5 ani..cred ca depinde si de copil si de ce inseamna despartire prelungita. Foarte important pentru formarea atasamentului sanatos pare a fi acceptarea intregii game de emotii si sentimente ale copilului. Asta inseamna sa ne tinem copiii in brate atunci cand plang, fara a le distrage atentia.”Chiar daca un parinte nu respinge in mod evident un copil care plange, orice incercare de a distrage copilului atentia de la plans va fi traita de acesta ca o forma de abandon emotional”. Asta mi se pare o idee extrema totusi, pe care n-o pot digera… Explicatia ar fi ca acei copii care sunt lasati sa planga simt in acest fel ca nu trebuie sa-si reprime emotiile dureroase si se simt iubiti neconditionat. Eu pot intelege ca e mai bine sa-l las sa planga, tinandu-l in brate, pot fi de accord cu asta, dar nu-mi imaginez ca al meu copil s-ar putea simti abandonat emotional pentru ca incerc sa-i arat ceva pe geam pentru a-l linisti.. Again, poate imi scapa mie ceva si ideea e alta. Nu stiu.

Cred ca acum este potrivit sa enumar unele din modalitatile de reprimare a plansului pe care le expune autoarea: pedepsirea sau amenintarea, retragerea dragostei sau atentiei si izolarea copilului, i se pune copilului ceva in gura (mancare sau suzeta), tachinare, umilire, laudarea copilului atunci cand s-a oprit din plans, minimalizarea durerii copilului, i se spune copilului sa nu mai planga, distragerea atentiei prin vorba, muzica, miscare, jocuri, copilul este facut sa vorbeasca sau sa rada. Aletha Solter explica detaliat cum se manifesta fiecare si de ce nu e bine sa le folosim. Din nou spun, ultimele 2 sau chiar ultimele 3 din lista le-am intrebuintat si eu si nu mi s-a parut gresit cand am facut-o. Acum pun multe sub semnul intrebarii si uneori chiar tind sa fiu de acord cu scriitoarea, chiar daca primul impuls este sa spun ca abordarea e uneori exagerata. Sunt momente cand il vad pe D. ca parca vrea neaparat sa planga. Sa spunem ca o data, de 2 ori ii distrag atentia, dar a treia oara, tot izbucneste, deci pare ca a avut nevoie sa se descarce, chiar daca eu nu vad vreun motiv pentru asta. De aceea spun ca dr. Solter are totusi dreptate, desi conditionarile noastre ne determina sa spunem altfel in prima faza. Pentru a fi si mai clar, iata explicatiile din carte:

“Foarte putini adulti au fost lasati sa planga atat cat au avut ei nevoie cand erau mici. De aceea, nu este surprinzator ca parintii si educatorii au dificultati in recunoasterea acestei nevoi la copii si in oferirea unei atentii iubitoare atunci cand copilul plange. Nu va invinovatiti daca aveti tendinta sa opriti copiii din plans. Va puteti surprinde zicand exact aceleasi fraze pe care parintii dumneavoastra le-au folosit cand ati plans, copil fiind. (…) Este necesar mult timp sa se depaseasca conditionarile de o viata.”

O alta consecinta pozitiva a plansului este diminuarea violentei, odata cu eliminarea tensiunilor accumulate. Si da, copiii acumuleaza si ei stres, chiar daca suntem obisnuiti sa spunem ca e tare frumos in lumea lor. Iata cateva surse de stres pentru copii, care sunt poate mai putin evidente: contact fizic (tinut in brate) insuficient, intarziere sau intelegere gresita a nevoilor, lipsa stimularii, sau dimpotriva suprastimulare, lipsa autonomiei, lipsa atentiei, promisiuni neindeplinite, traume prenatale sau din timpul nasterii (la asta chiar nu m-as fi gandit), frustrari si frici de crestere, restrictii inevitabile, schimbari majore – un nou membru al familiei, schimbarea casei/scolii, dispute parentale sau cu fratii si lista poate continua. Dar unele din ele poate nu sunt atat de evidente si m-am gandit sa le trec in revista. Pe de alta parte, pare cumva ca orice am face, n-o sa reusim sa ne protejam copiii de anumite suferinte sau frustrari si chiar asa si este. Insasi autoarea ne linisteste in privinta asta: “Este totodata important de retinut ca un anumit grad de stres este inevitabil. Nu puteti proteja copiii de viata insasi, si invatarea si cresterea implica intotdeauna durere si frustrare. Atunci cand am devenit mama, am crezut ca scopul meu este sa-mi protejez fiul de toate relele din lume. Desi este un lucru logic pana la un anumit punct, am realizat curand ca acest scop era nerealist.”  La toate acestea, reputatul psiholog mai adauga faptul ca important este sa ne invatam copiii cum sa faca fata emotiilor negative, durerii, frustrarii.

Daca stam sa ne gandim mai bine, nu e chiar usor pentru copiii nostri. Inca de cand intra in aceasta lume, se lovesc de o gramada de schimbari, de senzatii noi, de sunete si lumini puternice, de care ei n-au avut habar pe vremea cand erau la adapost in burtica mamei. Desigur ca se adapteaza la lumea asta mare, dar asta se intampla treptat, pe masura ce incep sa o cunoasca. Procesul de adaptare este adeseori unul lent si insotit de lacrimi, pentru ca prin intermediul lor bebelusii isi descarca tensiunile.

Dar va spun eu ca nu e treaba usoara s-accepti plansul si urletele unui bebelus sau copil. (cred ca stim majoritatea despre ce vorbesc, nu?*:) happy) Scriitoarea mentioneaza reactiile puternice pe care le provoaca plansul copiilor in adultii de langa ei. Deci nu sunt singura care are o problema in ascultarea plansului si a suspinelor si sughiturilor printre lacrimi ale propriului copil. Se pare ca reactiile parintilor sunt foarte variate, de la neincredere in sine, confuzie, pana la abuz fizic (bataie) al copilului. Atunci cand D. se manifesta in tantrum, eu ma situez ca si reactie undeva intre neincredere in mine si confuzie si poate uneori chiar ostilitate, dar toate din dorinta de a nu-l vedea suferind si din cauza neputintei de a-l consola.

 Cred ca aveti habar de ce spun eu pe aici… sau? Poate o fi pentru unii mai simplu sa ramana imuni…chiar va rog sa-mi ziceti si mie cum reusiti, ce ganditi in momentele alea de furie intensa a copilului, furie care pare indreptata impotriva parintelui! Cred ca pentru majoritatea, sentimentele starnite sunt cele descrise in carte: “Lacrimile si crizele de furie trezesc sentimente foarte puternice in adultii care-i inconjoara. (…) Mamele au vorbit despre sentimente de exasperare, teama, anxietate, resentimente si confuzie”.

In carte sunt expuse cele 2 abordari extreme privitoare la crizele de furie: pe de o parte sunt cei care sustin ca ar trebui sa ignoram sau sa pedepsim plansul, lovitul, muscatul sau cel mult sa le cerem copiilor sa exprime ce simt prin cuvinte, iar pe de alta parte, sunt aceia care fac parte din miscarea “inapoi la natura”, dupa cum o gasim numita in carte, si “care raspund fiecarui scancet cu un gest iubitor, de alinare (precum asezarea copilului la san sau leganatul), in scopul de a-l linisti pe micut.” Dr. Solter pledeaza pentru ideea ca aceasta din urma abordare, oricat ar fi ea de iubitoare, nu recunoaste functia importanta pe care o are de implinit plansul. De asemenea, ii impovareaza pe parinti, acestia considerand ca trebuie sa faca tot posibilul pentru a opri plansul bebelusilor. Insa lacrimile nu sunt neaparat un semnal al unei nevoi imediate. Uneori, copiii plang pentru a-si elibera stresul si frustrarile resimtite anterior.

E clar ca eu fac parte din a doua categorie. M-am intrebat de-a lungul timpului daca nu cumva ii raspund prea repede lui D., prin oferirea sanului. Problema nu este ca ii raspundeam repede, si autoarea ne indeamna sa le fim alaturi copiilor si sa nu-i lasam niciodata sa planga singuri. Greseala este oferirea imediata a sanului in scopul calmarii. La D. a functionat mai mereu. De cand era mic, se linistea cand il asezam la san, motiv pentru care am continuat sa fac asta si chiar ma bucuram ca functioneaza metoda asta atat de bine.

Ori acum, incep totusi sa ma intreb daca nu am exagerat putin cu oferirea sanului si daca nu si-a creat un tipar de control din alaptare (o sa explic mai jos ce inseamn asta). Ma gandesc la asta pentru ca D. isi doreste sa fie alaptat foarte des, in ciuda faptului ca tocmai a mancat, spre exemplu si, de multe ori imi dau seama ca doar suzeteaza. E clar ca nu e o nevoie fiziologica, nu mananca de foame, cel mult de sete, si probabil pentru reconectare. Stiu ca sanul are si acest rol, de a oferi confort, de a calma, de a da siguranta si chiar pe asta ma bazam cand il ofeream des, pe ideea ca ii daruiesc dragoste si alinare, dincolo de hrana ce i-o asiguram. Dar oare nu este acesta un tipar de control, asa cum este el definit  in aceasta lucrare?

Pana la urma, ideea care ma intriga cel mai tare din intreaga carte este aceea de a nu-i oferi sanul cand plange. Problema este ca D. il cere la un moment dat, in timpul crizei si de regula, daca nu chiar intotdeauna, asta e modalitatea prin care se calmeaza. Cum as putea sa-i refuz eu sanul pe motiv ca il foloseste ca si substitut si ca in felul acesta, nu plange atat cat ar avea nevoie, de fapt? Eu nu pot, oricat ma gandesc la teoria din carte, sa stau pasiva si sa nu incerc sa-l consolez. Recunosc ca pana sa citesc aceasta carte chiar incercam sa-i distrag atentia de la plans cu altceva – obiecte, cuvinte, ce aveam la indemana, uneori chiar cu tzitzi. De cand am lecturat cartea, incerc sa-l las sa planga cat are el nevoie, tinandu-l bineinteles in brate, daca asta isi doreste el. Dar de multe ori, nu vrea sa-l ating in timpul tantrumului. Doar dupa ce plange o bucata de timp – sincer, nu stiu cat, dar mie-mi pare a fi extrem de mult de fiecare data – vine la mine si-mi cere tzitzi. Atunci, cum as putea eu sa-i spun “nu”? Poate n-am inteles eu bine si psihologul nu recomanda ca intr-o astfel de situatie sa refuzi copilasul, ci vorbeste de substitute doar cand ii ofer sanul de la inceput.

O parte interesanta a cartii este cea de-a doua, care trateaza plansul bebelusilor de la nastere pana la varsta de 1 an. Desi sunt informatii care merita atentie, nu ma voi opri acum asupra lor (cred ca intr-o postare viitoare voi reveni asupra acestui capitol), poate si pentru ca D. a depasit varsta asta, dar si pentru ca este deja destul de lunga toata expunerea. Voi mentiona doar tiparele de control de care vorbeste autoarea, pentru ca unele din ele sunt controversate inca pentru mine.

Dar ce sunt tiparele de control? Pai in urma incercarilor repetate ale parintilor de suprimare a plansului, bebelusii invata sa-si reprime plansul prin intermediul “unor comportamente repetitive sau actiuni compulsive”. “Orice mecanism folosit in mod repetat pentru a opri bebelusul din plans va deveni, in timp, tiparul sau de control. El pare sa aiba nevoie de acelasi tip de consolare de fiecare data cand este suparat, speriat, frustrat sau cand simte o acumulare de stres. Aceste tipare de control pot deveni carje care vor parea la un moment dat nevoi reale, dar de fapt sunt asemanatoare cu tiparele de control sau dependentele adultilor.” Dr. Solter spune ca atasamentele sanatoase se formeaza cu oamenii si nu cu obiectele (suzeta, biberon, paturica, animal de plus, etc) sau parti ale corpului (suptul degetului, sau sanul mamei). Si mai adauga ca eliminarea lor se poate face prin acceptarea cu dragoste a plansului copiilor. Apoi descrie in detaliu fiecare tipar de control. Ma voi opri asupra celui legat de alaptare, pe care s-ar putea sa o fi folosit si eu in felul acesta, intr-o anumita masura, dupa cum am mai spus.

Dr. Solter nu contesta importanta si efectele benefice, chiar de calmare, pe care le ofera alaptatul si este de acord cu alaptarea pe termen cat mai lung a copiilor, atat timp cat sanul nu este folosit ca si tipar de control. Problema intervine atunci cand mamele ofera sanul atunci cand copilului nu ii este foame.” Micutii care sunt adesea calmati in acest mod pot deveni agitati si pretentiosi cronic, deoarece nu au niciodata ocazia sa planga zdravan. In final, ei devin dependenti de alaptare si par sa aiba nevoie de san ori de cate ori sunt suparati pentru orice motiv, chiar si dupa raniri fizice, cum este o julitura la cap. (…) Nevoia de a plange a bebelusului nu dispare atunci cand este alaptat. Este doar amanata. Lacrimile vor trebui sa iasa intr-un final.” Un alt motiv pentru a evita alaptarea in exces este ca ea poate fi inceputul unui obicei de a manca la suparare. La chestia asta, chiar ma gandisem si eu, inainte de a citi in carte. It makes sense, right?

Si intarcatul devine mult mai dificil pentru un astfel de copil. Acum vad eu din nou ca s-ar putea sa aiba dreptate dr.Solter, pentru ca ne indreptam in directia asta, desi cu pasi inceti pentru ca D. nu pare inca pregatit si nu vreau sa-l fortez. Insa acum ma intreb daca asta nu cumva are a face tocmai cu faptul ca foloseste sanul ca si tipar de control.

O idee interesanta pe care merita s-o analizam fiecare este aceea ca raspunsul prin alaptare la orice disconfort al bebelusului poate insemna proiectarea propriilor nevoi asupra copilului. ”De exemplu, o mama poate avea tendinta sa compenseze propria nevoie neimplinita de apropiere sau poate dori sa reprime emotiile copilului, astfel tinandu-si propriile emotii puternice sub control.”

Scriitoarea mai precizeaza ca un indiciu ca alaptatul a devenit un tipar de control este trezirea bebelusului de peste 6 luni de mai multe ori peste noapte (autoarea spune ca o data pe noapte ar fi normal sa se mai trezeasca la acesta varsta, bineinteles exceptie facand perioadele de eruptie dentara si boala). Si-acum sa dezvoltam subiectul trezirii la prunculeti, care sigur intereseaza pe mai multe mamici*:) happy. Dr. Solter spune ca, adormind copilul prin folosirea unui tipar de control, cu siguranta el va ajunge sa depinda de aceasta “carja” pentru a adormi. Eu as adauga ca acest lucru este valabil cand mama este in preajma, dar in situatia in care cel mic este cu bona sau bunica sau la cresa, copilul adoarme in mod miraculous si fara tzitzi. La inceput am fost surprinsa ca D. poate adormi si fara mine! Dar cand sunt eu acasa, e clar ca sanul nu poate lipsi, mai ales la somnul de seara. ”De exemplu, daca de obicei bebelusul adoarme la san (in momente cand de fapt are nevoie sa se elibereze de tensiuni prin plans), el va parea ca are nevoie sa suga ori de cate ori se trezeste noaptea. Acest comportament poate continua mult timp dupa varsta la care bebelusii se trezesc noaptea din cauza foamei.(…) Parintii invata sa depinda de aceste metode, considerandu-le un mijloc eficient de a-si adormi copilul. Este de inteles. De ce sa nu recurga la orice <<functioneaza>> pentru a-l adormi? Cu toate acestea, multi dintre acesti bebelusi incep sa se trezeasca frecvent noaptea pentru ca au nevoie sa planga.

Abordarea oferita este de a ne tine pruncii in brate, lasandu-i sa planga, fara sa le distragem atentia prin alaptare, legant, cantat sau alte mijloace. Sa-i tinem asadar in brate, cu iubire si atentie, asigurandu-i ca e normal sa planga, sa-si descarce emotiile si tensiunile ce li s-au acumulat. Trebuie sa spun ca partea asta mi se pare cel mai greu de facut. Esti la sfarsitul unei zile, de multe ori obosita si tu, ca mama. Poate de asta este cu atat mai dificil sa asculti plansul bebelusului, care pare ca sufera si ca iti cere ajutorul. Iar solutia salvatoare pare sanul, pe care trebuie sa te abtii sa i-l dai. Nu stiu… tot intorc problema pe toate partile, dar nu reusesc sa fac treaba asta, chiar daca uneori cred ca ar putea fi o solutie (e adevarat ca mai mult n-am incercat decat am incercat…). Inteleg ca tratarea problemei in felul acesta inseamna mai mult decat sa-ti lasi copilul sa planga singur in patut, pentru a se linisti, varianta pe care si autoarea o respinge. Dar totusi parca seamana! Si e greu sa te gandesti la functia de descarcare a tensiunilor acumulate in acele momentele in care puiul tau parca striga sa-i dai ajutor, ajutor pe care il ai la indemana si nu-l dai…Partea asta mi se pare cea mai controversata. Chiar vreau sa stiu ce cred alte mamici si daca au aplicat, cum au reusit sa treaca peste sentimentul ca nu-si ajuta copilul atunci cand el pare sa aiba nevoie. Da, suntem avertizati ca primele dati plansul poate dura o ora, pentru ca bebele a strans multe frustrari care i-au fost reprimate in mod repetat! Eu nu rezist nici 5 minute, ce sa vorbim de ore??

Promisiunea scriitoarei este aceea ca ai nostri copii vor incepe sa doarma tot mai mult timp noaptea si chiar sa nu se mai trezeasca deloc pe parcursul unei nopti, rezultatele fiind uneori foarte vizibile inca dupa prima incercare sau dupa cateva zile. In carte sunt destule exemple care confirma cele indicate, incepand cu exemplul personal al dr. Solter.

Un alt aspect interesant legat de aceasta practica este acela ca unii bebelusi nu vor plange in bratele mamei sau nu vor plange suficient, cat sa-si descarce toate emotiile negative, pentru ca asociaza corpul mamei cu suptul si calmarea. Atunci ar trebui sa intre in scena tatal, care sa-l tina pe copil in brate pana adoarme si sa-i asculte si accepte plansul. Trebuie sa le explicam taticilor ca plasnul nu inseamna nicidecum respingere si nici nu arata ca au nevoie de mama lor, ci doar ca bebelusii se simt suficient de in siguranta cu tatii lor, incat isi pot exprima liber emotiile. Desigur, tatii trebuie sa ramana calmi, altfel transmit copilului starea negativa si nu se poate atinge rezultatul dorit.

Conform autoarei, tot in aceeasi categorie cu suptul la san intra si suptul degetului, al suzetei, sau actiunea de a suge si a strange in brate un obiect familiar, gen o paturica sau un animalut de plus. Singura diferenta este ca parintii nu vor fi treziti de bebelusul treaz care isi suge degetul pana adoarme din nou.

In partea a III a din carte dr. Solter ne indica sursele de stres la copiii intre 1 si 8 ani, explicandu-ne cum toate formele de pedeapsa contribuie la stresul copiilor, cum ritmul alert al vietii si activitatile multiple la care iau parte copiii ii priveaza de jocurile simple, de multe ori inventate de ei, cu regulile lor si in ritmul lor. Mai sunt multe alte teme de interes – plansul la despartirea de parinti, plansul la ora de culcare, gestionarea durerii fizice, a violentei, si toate ar merita atentie, in mod clar, dar pe acestea le voi aborda probabil intr-o postare viitoare. Cred ca este important totusi acum sa vedem care sunt pasii pe care ar trebui sa-i urmam atunci cand copiii nosti plang.

In primul rand, trebuie sa facem tot posibilul pentru a elimina sursa durerii. Adica nu trebuie sa intelegem ca in situatia in care copilul mai mic este necajit de fratele sau sora sa in mod constant, noi trebuie sa stam pasivi si sa-l lasam sa planga, pentru ca in acest caz este vorba de o sursa de stres continua. Copiii mai mari trebuie ajutati sa inceteze comportamentul care cauzeaza durere copilului mai mic.

Dupa ce se elimina stresul, pasul urmator este ascultarea si eventual tinerea in brate a copilului, daca accepta (copiii mai mari pot refuza apropierea fizica in timpul crizelor, cel putin la inceput) si acceptarea plansului. Ascultarea activa inseamna recunoasterea emotiilor copilului, fara a le judeca in vreun fel. “Putini parinti au avut modele bune pentru acest lucru, ceea ce face practica dificila. Mai mult, ne dorim cu atata disperare fericirea copiilor nostri, ca uitam sa-i lasam sa-si traiasca intreaga gama de emotii”. Confirm ca asa e in cazul meu. Am tendinta de a fi prea protectiva, dar macar sunt constienta de asta si ma opresc de la actiuni care sa-i dauneze mai mult decat sa-l ajute.

Partea a IV a este si ea valoroasa, pentru ca ne da sugestii pentru crearea unui mediu de siguranta pentru copil si totodata, instrumente pentru a ne gestiona propriile emotii. Apoi ne ofera suficiente exemple pentru a-si sustine teoria, exemple provenite de la mamicile care s-au confruntat cu diverse probleme legate de plans pe care au reusit sa le depaseasca folosind tehnicile din carte. Tot in aceasta sectiune raspunde intrebarilor pertinente venite din partea parintilor si mai lamureste o data anumite aspecte explicate pe parcursul cartii.

Gasesc aceasta carte utila, ma ajuta sa gestionez si s-accept mai usor izbucnirile printisorului*:) happy, dar am aratat si care sunt retinerile mele. Cel mai important lucru pe care l-am primit din aceasta carte este intelegerea faptului ca, plansul puternic si crizele de furie nu sunt decat niste modalitati de a se descarca si nu este nimic in neregula cu mine sau cu el, asa cum gandeam uneori. Cred ca perspectiva cartii este oarecum noua (cel putin pentru mine) si suntem invitati fiecare, pana la urma, sa testam, sa luam ce credem ca se potriveste in cazul nostru, pentru ca sigur nu exista o reteta universala. Si mai cred ca trebuie sa fim deschisi si la astfel de opinii, chiar daca nu sunt conforme cu crezurile noastre si ne provoaca putin mai mult. S-ar putea sa intelegem lucrurile altfel, sa reconsideram anumite judecati ce erau “batute in cuie” si in felul acesta chiar sa ne simplificam viata. Nu spun acum ca trebuie sa imbratisam orice  noua teorie, doar de dragul de a ramane deschisi fata de noutati, dar daca anumite lucruri nu functioneaza, inseamna ca e timpul sa luam in calcul si alte posibilitati. Eu voi mai incerca sa pun in practica din recomandarile Alethei (pana acum am reusit sa nu-i mai ofer sanul in timpul crizei, daca el nu-l cere si sa raman destul de calma pe parcursul tantrumului) si poate reusesc sa accept mai bine si sa aplic partea cu tiparul de control (sanul) folosit in timpul noptii.

Sper ca informatiile pe care le-am ales din carte sa foloseasca si altor mamici si imi doresc sa aflu daca mai sunt alte persoane in situatia mea si daca procedati la fel sau pur si simplu, m-as bucura sa aflu opinii pe marginea acestui subiect si ce vi s-ar mai parea util sa aflati din carte, asta daca nu v-am starnit curiozitatea si interesul de a o citi. *:) happy

Advertisements

One response to “Acceptam lacrimile si crizele de furie ale copiilor nostri?

  1. […] liste, pe mine ma preocupa un subiect delicat, cel al crizelor de furie. Am mai atins acest subiect aici si sigur il voi relua pentru ca ma intriga, ma pune fata-n fata cu …mine pana la urma, ma provoaca […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: