parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Hai sa nu ne mai comparam copiii!

on February 2, 2016
every child is gifted

sursa foto: pinterest-Lynn Garcia Smith

Cred ca fiecare dintre noi am cazut, cel putin o data, in “capcana” compararii odraslelor noastre. Facem asta de multe ori fara intentia concreta de a masura sau de a stabili asemenarile si deosebirile dintre copii. Discutiile despre abilitatile si comportamentele puiutilor nostri de varste apropiate sunt oarecum inevitabile in timpul unui dialog fie el si mai scurt, in parc, in statia de autobuz, intr-un magazin sau in orice loc de socializare pentru copii. Compararea survine de multe ori in mintea parintilor dupa incheierea discutiei respective, poate intr-un moment mai dificil cu copilul care nu mananca, sau nu sta sa-l imbraci sau face un lucru de care nu esti cel mai incantat.

     Astazi mi-am propus de fapt sa scriu despre evolutia lui D. din ultimele luni, cu intentia de a inregistra progresele facute fata de ultima data cand am scris despre abilitatile lui si mai ales pentru ca as vrea sa nu dau uitarii unele cuvinte spuse atat de dragalas, in felul sau unic si chiar unele dialoguri care au inceput sa se infiripe intre noi. Cum de-am ajuns totusi sa scriu despre compararea copiilor? Pentru ca uitandu-ma la “dibacia” cu care D. face sau nu face anumite lucruri, la crizele pe care le face puiul meu uneori, m-am intrebat pentru un moment daca sunt normale, adica daca lucrurile pe care le face in general se incadreaza in limitele stabilite de experti pentru varsta lui. Mi-am pus aceasta intrebare poate si pentru ca D. inca nu merge la cresa sau gradinita, deci nu pot spune ca am ocazia prea des sa vad cum interactioneaza cu altii, sa observ cum s-au dezvoltat ceilalti. Apoi m-am gandit ca mersul in colectivitate (colegii de acolo) nu m-ar ajuta prea mult in directia asta, pentru ca nu ar reprezenta neaparat un reper la care sa ma raportez. Totusi e clar ca n-as avea cum sa nu-i remarc pe ceilalti copii si as incepe probabil, in mintea mea, sa fac mici comparatii intre el si ceilalti.

       De aceea, m-am hotarat sa scriu despre subiectul asta, usor controversat, pentru ca unii ar putea foarte bine sa spuna ca prin comparare putem fi stimulati sau motivati sa evoluam. Eu nu prea cred asta. Motivatia de a creste este una interioara si ea nu vine pentru ca ne spune cineva ca X a facut cutare lucru, deci si noi ar trebui sa-l facem. Poate noi nu ne pricepem la aceleasi lucruri, poate nu putem, nu vrem,etc.

      Intorcandu-ma la copiii nostri, marturisesc ca mi se intampla uneori sa intreb alte mamici exact despre subiectele care ma “dor” pe mine, in ideea ca poate aflu vreo solutie salvatoare sau macar ma consolez ca mai exista si alti copii care nu stau sa li se schimbe scutecul, de exemplu. Da, stiu, halal consolare, atunci cand alergi (uneori la propriu *:) fericit) cu pampersul prin casa dupa el! Asa ca m-am gandit cat este de irelevant pentru mine in momentele alea ( si nu numai atunci) compararea cu alti copii. Ce conteaza ce fac ceilalti, pana la urma? Suntem in vreun fel de competitie nescrisa, la care ne-am inhamat voluntar, pentru a ne face noua insine viata mai grea? Pentru ca de multe ori, efectul compararii nu este nicidecum bun; diferentierile ne pot face sa ne simtim nu tocmai grozav, pe noi oamenii mari, ca sa nu mai vorbim de copii, care primesc de la persoanele pe care le iubesc cel mai mult, parintii lor, mesajul indirect ca nu sunt suficient de buni.           Copiii vor intelege din comparatie ca au o problema pentru ca nu sunt la fel cu ceilalti, vor cauta sa rezolve cumva asta, insa pentru ca un anumit lucru nu-l vor putea face la fel de bine ca si colegul de banca, vor ajunge doar sa se frustreze, iar stima de sine va fi afectata. Nu spun eu asta, o spun specialistii si chiar are sens, daca ne gandim cum e si pentru noi, atunci cand suntem comparati cu ceilalti, de exemplu de catre sef. Nu stiu altii cum sunt*:) fericit, dar eu nu alergam dupa comparatiile de genul asta. De ce ar functiona mecanismul altfel la copii?

   Poza facebook animale Inca un motiv in plus sa nu comparam copiii este ca acestia au abilitati diferite si menirea noastra este sa ii ajutam sa descopere darurile cu care au fost ei inzestrati. Mi-a atras atentia o imagine de pe facebook, chiar zilele trecute, care arata mai multe animale ce urmau sa sustina acelasi test, chipurile, pentru o selectie corecta…toate animalele trebuiau sa se catere in copac. Si acum, sa ne imaginam un peste sau un pinguin urcandu-se in copac… Uite ce a zis Einstein despre asta:

“Fiecare om este un geniu, insa daca ai judeca un peste prin capacitatea sa de a urca in copac, acesta va trai toata viata crezand ca este prost”.

     Si totusi, avem tendinta de a face asta, desi stim ca ai nostri copii sunt foarte diferiti, ca se dezvolta fiecare in ritmul sau propriu. Cred ca vine la pachet cu mostenirea pe care a primit-o generatia noastra, prin intrebarile zilnice adresate dupa o zi de scoala: Ce nota ai luat? Si colegul X cat a luat? Pai de ce el a putut mai mult decat tine?, etc. Problema este ca daca ne obisnuim sa ne comparam copiii cand sunt mici, sigur o vom face si cand vor mai creste, iar atunci consecintele sunt si mai grave si mai evidente, pentru ca ii vom afecta copilului nostru increderea in sine sau il vom determina sa devina foarte competitiv, doar pentru a ne arata noua ca si el poate lua o nota mai buna si nu pentru ca isi doreste acel lucru.

Comparison img.        Daca tot e sa practicam sportul asta, zic eu ca trebuie sa tinem cont de doua reguli simple si anume:

-sa comparam copilul cu el insusi, sa ne gandim la comportamentul sau de ieri sau alaltaieri pentru a vedea progresele sau regresiile sale (desi sunt normale si astea din urma, mai ales la varste mici) si pentru a intelege eventual, in functie de modificarile survenite, cum putem sa-l sprijinim pentru a continua pe drumul bun sau dimpotriva, pentru a-l readuce in zona potentialului sau maxim

sa ne raportam la niste repere stabilite de experti, potrivit varstei lor (asta se potriveste mai mult probabil, la copiii mici), repere care sunt orientative, destul de generale, astfel incat ne dam seama ca al nostru copil este pe fagasul cel bun, ca pana la urma asta cautam cu totii, sa ne asiguram ca minunile din viata noastra se dezvolta si actioneaza in limitele normalitatii. Stiu ca aceste limite variaza mult in ziua de azi de la o persoana la alta si chiar de la un specialist la altul, si de aceea, poate ne este foarte greu sa gasim indicatorii cei mai relevanti. Cred totusi ca tine si de bunul simt al fiecaruia (de modul in care suntem educati si ne autoeducam) sa ne dam seama de aceste limite si sa ni le stabilim in functie de situatie. Discutia pe subiectul normalitatii e una foaaaarte vasta si nu-mi propun sa deschid cutia Pandorei*:) fericit.  Dau doar un exemplu acum, pentru a fi mai clar ce incerc sa spun. Daca mie mi se pare normal ca al meu copil sa fie inca alaptat la 1 an si 9 luni si sunt destui experti care sa aduca argumente pro fata de aceasta decizie a mea, cu siguranta unei alte persoane i se poate parea ca am depasit de mult limita normalitatii pentru alaptat si cred ca poate lesne gasi niste “experti” care sa-i sustina teoria. Am ales acest exemplu pentru ca mi se pare ca ilustreaza foarte bine ideea de a te orienta dupa ce spun sursele oficiale, sa le zicem, si aceea de a te conduce doar raportandu-te la parerea celorlalti si la compararea cu ceilalti copii, care poate sa nu fie deloc relevanta, daca sa spunem, ca dintr-un grup de 10 copii doar 1 sau 2 mai sunt alaptati la varsta asta.

      Ca de fiecare data, vreau sa subliniez ideea ca exemplul de mai sus nu se vrea a fi acuzativ in vreun fel si nici nu trebuie luat personal, pentru ca nu ma refer aici la motivele sau cauzele pentru care o mama nu-si mai alapteaza copilul. Fiecare stie ce e mai bine pentru puiul ei! Sustin asta cat pot eu de mult! Desi incurajez alaptatul, daca e sa ma refer tot la asta, nu cred ca e cazul ca vreo mama sa fie judecata pentru decizia de a intarca mai devreme. Cred ca fiecare e liber sa-si ia deciziile singur, nu e cazul sa ne bagam nasul in vietile altora. Deciziile sunt oricum urmate de consecinte, bune sau rele, pe care le suportam, asa ca nu vad rostul de a interveni acuzator. Gandirea asta incerc sa o aplic pentru multe alte situatii cu care ma confrunt in my daily life*:) fericit. Recunosc ca sunt si chestii, comportamente, care uneori ma zgarie pe creier si-mi vine sa intervin, dar depinde de multi factori daca chiar o fac. Alta data, poate o sa deschid subiecte mai delicate. Pentru azi cred ca e suficient! Oricum scopul initial a fost cu totul altul, dar cum mi se intampla adesea, incep sa scriu despre ceva si fac o introducere atat de lunga, incat acel ceva devine subiectul in sine. Asa ca in postarea viitoare voi scrie totusi, despre cum s-a transformat D. in ultimele 3 luni comparandu-l doar cu el insusi*:) fericit si, eventual, voi puncta abilitatile specifice varstei lui, conform specialistilor.

        Inchei cu un alt citat care mi-a placut:”Fiecare copil este un alt tip de floare si toti impreuna fac lumea o gradina frumoasa”. – autor necunoscut

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: