parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Confesiunea unei mame (sau de ce nu vreau sa-i judec pe altii)

on January 27, 2016
Stop judging

Sursa foto: pinterest-lifesrodssigns.com

       Mi-e destul de greu sa scriu despre episodul de azi-noapte, dar totusi o voi face, pentru ca ma gandesc ca nu sunt chiar singura in situatia asta. Si nu, nu caut sa-mi dea cineva dreptate sau sa ma consolez ca mai sunt si alte mame care patesc ca mine, ci cred ca e mai degraba o destainuire a unei intamplari care m-a facut sa-mi repet dictonul: Sa nu-i judeci pe altii!

     Noaptea trecuta a fost mai dificila decat altele, pentru ca D. s-a trezit de foarte multe ori si tare greu mi-a fost sa-l linistesc! Sunt obisnuita cu trezirile sale pentru alaptat, se intampla asta in fiecare noapte de atata timp! Si de cele mai multe ori, nu ma deranjeaza. Chiar am scris aici despre metoda noastra de co-sleeping partial care functioneaza cu success. Insa de data asta, rabdarea mi-a fost incercata de-adevaratelea!! I-am dat tzitzi, dar asta nu l-a linistit. Avea un fel de scancet aproapte continuu. Nu reuseam sa mai adormim nicicum… asa ca am incercat sa-l plimb cu Boba, care a fost salvatoare de atatea ori in cazuri din astea. Parea ca s-a linistit, pana cand l-am pus in patut. A inceput iar! L-am leganat in patutul lui, pentru ca uneori se mai linisteste si-asa. I-am pus muzica in surdina, tot cu aceeasi speranta. Nimic nu functiona! Simteam cum imi creste tensiunea, cum incepe sa-mi clocoteasca sangele de nerabdare! Eu imi doream una si buna, sa ma-ntorc la somn. Eram cumva buimaca de oboseala si, desi imi dadeam seama ca are, probabil, o durere, un disconfort, nu puteam nicicum empatiza cu el. Era clar! Rabdarea mea se terminase!

       Cand am mai avut nopti dintr-astea cu treziri dese, de regula l-am tinut in brate, fara sa ma lamentez prea tare. Ma mai enervam putin uneori, dar parca ma calmam mai repede. Acum, nu si nu! Cu cat imi spuneam ca trebuie sa raman calma ca sa nu-i transmit starea mea, cu atat ma agitam mai tare! Nici nu vreau sa spun ce ganduri care nu-mi fac cinste imi treceau prin cap, dar o voi face totusi! Chiar m-am gandit ca o sa-l las sa planga, cat va vrea el, fara sa ma intereseze! Si m-am mai gandit ca plec din dormitor si-l las acolo, in patutul lui, singurel. Desigur, n-am facut-o, dar gandul l-am avut, ba chiar l-am intrebat rastit (dar incet, ca sa nu mai trezesc si sotul) ce vrea de la mine, ce sa-i fac eu, de parca, bietul de el, avea vreo vina sau facea ceva intentionat! Si atunci m-am cam speriat de mine! Mi-am dat seama ca rabdarea mea se duce pe apa sambetei cand una din nevoi nu mi-e satisfacuta- respective nevoia de somn, in situatia asta.

      De dimineata, am stat si am cugetat la cele intamplate. Mi-am dat seama ca, in ultima perioada mi-am pus singura anumite presiuni in spate si nereusind sa fac tot ce mi-am propus, am devenit usor frustrata. Desigur, asta nu trebuie sa fie o scuza, mai ales pentru o persoana ca mine, care are pretentia ca are cat de cat habar de ce se-ntampla cu sentimentele ei, pe care nu le lasa s-o ia chiar razna (de cele mai multe ori). Dar uite ca nu mereu putem sa ne tinem emotiile in frau! Nu e de mirare, doar suntem suspusi erorii! Si uite asa ajung la partea a doua din titlul articolului, cu judecarea celorlalti.

        E atat de greu sa n-o facem, sa nu-i judecam pe cei de langa noi! Si nu ma refer aici la actiunea de a judeca verbal pe cineva, pentru ca autocenzura verbala e mai la-ndemana. Din fericire, asta reusesc sa nu prea fac; rar emit judecati cu voce tare. Dar sa fim sinceri, cand vine vorba de gandurile noastre, lucrurile stau putin altfel. Poate nu aratam cu degetul si nu spunem in gura mare ce ne trece prin cap, pentru ca, deh, suntem capabili sa nu fim ca ceilalti, sa ne stapanim impulsurile de a comenta negativ. Dar in capsorul nostru ce se intampla, de fapt? Despre judecata asta vorbesc eu. Despre gandurile noastre, la care trebuie sa fim atenti. Am o prietena draga care-mi spune ca apreciaza la mine ca incerc sa nu prea judec, dar ea cred ca nu stie cate sfortari sunt in spatele deciziei de a nu face asta! Trebuie sa ma adun cumva si sa-mi spun ca ceea ce vad eu, e doar o parte a iceberg-ului. Nu pot emite judecati fara sa am toate datele problemei. Si e foarte dificil sa le ai, pentru ca nu stim in ce context a trait persoana respectiva, nu stim ce imprejurari au adus-o la actiunile de azi. Iata ce zice Alfie Kohn in cartea sa “Parenting neconditionat”: “Pana cand nu impingi tu caruciorul, n-ai cum sa intelegi cu adevarat cum reusesc acesti omusori sa-ti apese toate butoanele si sa te stoarca de rabdare. (In mod cert, nu ai cum sa anticipezi nici momentele sublime de incantare pe care ti le pot oferi). Incerc din rasputeri sa nu uit acest lucru cand ma incrunt la comportamentul unui alt parinte. Si imi repet ca nu cunosc nimic din istoricul unei familii pe care am urmarit-o timp de cateva minute – prin ce a trecut poate parintele in acea dimineata, ce a facut copilul inainte sa apar eu in peisaj.”

     Desigur, nu vorbim aici de fapte grave, pe care toata lumea le catalogheaza intr-un singur fel. Aici ma refer la mame sau persoane care nu actioneaza chiar dupa principiile pe care noi le avem, principiile asa-zis moderne de crestere a copiilor, spre exemplu. Impulsul este de cele mai multe ori, sa punem etichete, dar ideea e, zic eu, ca fiecare face asa cum ii permite background-ul sau. Cartea “Daruieste iubirea care vindeca – Ghid pentru parinti” scrisa de Harville Hendrix si sotia sa, Helen Lakelly Hunt (iar mentionez cartea asta, dar ce sa fac, sunt sub “vraja” ei inca*:) happy – mai multe despre ea gasiti aici) vorbeste despre anumite tipare pe care le mostenim de la parintii nostri si pe care avem tendinta sa le repetam si chiar asta facem fara sa ne dam seama, pana in momentul in care devenim parinti constienti. De aceea, spun eu, ca nu putem judeca, pentru ca n-avem cum sa intelegem cu adevarat ce sta in spatele unui tip de comportament.

      Asta e valabil si pentru alte subiecte, nu numai pentru parenting. Eu tot incerc sa fiu o astfel de persoana, care nu-i judeca pe ceilalti, si pentru ca mi s-a intamplat de atatea ori sa re-actionez  cum am facut-o noaptea trecuta. Adica sa am un comportament care nu stiu de unde vine, pe care nu vreau sa-l recunosc ca fiind al meu atunci cand sunt calma. Bine, asta nu inseamna ca de cele mai multe ori nu raman in limite rezonabile, dar uneori, dupa standardele mele cel putin, o iau pe aratura, din diverse motive, mai mult sau mai putin justificabile. Realitatea este ca de atatea ori nu reusim sa fim cea mai buna versiunea a nostra de mama, de prietena, fiica, sotie, etc. Si asta, chiar daca ne propunem sa facem si sa fim altfel! Uneori chiar nu ne iese!

      De aceea, nu-mi pot permite sa cad in capcana judecarii altora! Cum sa ridic eu piatra cand eu insami, as face, poate, in acelasi context cu cel al persoanei pe care vreau s-o judec, acelasi lucru? Si din nou spun, termenul asta de “context” este foarte greu de definit, pentru ca nu se rezuma doar la o imprejurare de moment, ci, de cele mai multe ori, se refera chiar la viata omului respectiv, la toate trairile sale care si-au pus amprenta asupra lui si l-au  transformat in omul de azi.

    Acum, tot eu sunt cea care sustin ca nu ne putem folosi la nesfarsit de intamplari nefericite din trecut pentru a ne justifica comportamentul care, poate, lasa de dorit. Dar poate persoana in cauza n-a avut sansa sa-i deschida cineva ochii si sa-i spuna, in cel mai bun mod cu putinta, ca se poate si altfel. Sau poate are nevoie de timp pentru a lua decizia de a schimba anumite aspecte. Stim cu totii cat e de greu sa ne schimbam pe noi insine! De aceea, imi mentin pozitia si afirm cu tarie ca, in foarte multe cazuri, de fapt, in cele mai multe cazuri, este bine sa ne ferim sa judecam oameni pe care nu-i cunoastem cu adevarat (aici ar mai putea incepe o intreaga discutie despre cat de bine putem cunoaste o persoana – spun doar atat: e dificil sa patrundem in sufletul si trecutul unei persoane..)! Iata un citat care oglindeste ce am vrut eu sa redau prin aceste ganduri: “Be careful how you judge people. You don’t sum up a man’s life in one moment” – Fii atent cum judeci oamenii. Nu rezumi viata unui om intr-un moment” – Al Pacino.  Imi place mult si zicala asta:

        “Lucrurile nu sunt ceea ce par a fi!”

        Este atat de cuprinzatoare, spune atat de multe! Cu asta voi si incheia, lasandu-va pe voi sa ma judecati pentru aceasta parere*:) happy si desigur, lasandu-mi comentarii, daca doriti, pe marginea postarii.

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: