parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Daruieste iubirea care vindeca -Ghid pentru parinti

on January 19, 2016

DSC03036Am terminat de citit o super carte care n-ar trebui sa lipseasca din bibliotecile parintilor si nu numai– “Daruieste iubirea care vindeca –Ghid pentru parinti” de Harville Hendrix si Helen Lakely Hunt! As spune eu – o carte de capatai! Rezonez extrem de bine cu ideile expuse si cred ca adevarata dezvlotare incepe din acest punct, adica din locul in care incepem sa ne analizam pe noi insine, cu tot cu trecutul nostru, care ne impacteaza atat de mult viata, fara ca macar sa ne dam seama de asta, de cele mai multe ori. Mi-e greu sa surprind chintesenta cartii, pentru ca are atat de multe idei valoroase, printre care folosirea dialogului intentional (o unealta indispensabila in realtia cu copiii si nu numai), constientizarea modului de parentaj pe care il avem, dar mai ales constientizarea punctelor noastre vulnerabile, cu ajutorul copiilor nostri, optimizarea relatiei cu acestia, modul in care putem incepe munca de schimbare interioara.
Ca de obicei atunci cand abordez o carte, nu-mi propun cea mai riguroasa analiza, cu relevarea tuturor aspectelor semnificative, sau care ar putea fi semnificative pentru altii, ci imi doresc sa surprind ceea ce m-a marcat pe mine, evident cu speranta ca notitele mele sunt destul de interesante si pentru altii si cu dorinta de a transmite celor care citesc aceste randuri cheful de a lua cartea la citit! *:) happy Eu cred ca n-o sa va para rau!
Totusi, daca n-aveti chef/timp de parcurs toata poliloghia, si vreti sa retineti doar o singura idee din aceasta prezentare mai lunga, aceasta ar fi ca ne putem vindeca ranile din trecutul nostru, din copilaria noastra cu ajutorul copiilor, si nu prin vreo consiliere din partea lor, nicidecum, ci cu ajutorul mesajelor pe care ni le ofera modul nostru de a reactiona fata de comportamentul lor. Altfel spus, de cate ori vom reactiona prea puternic fata de copilasii nostri intr-o anumita imprejurare, ne vom da seama ca am atins o zona sensibila, un punct care are legatura cu trecutul nostru, chiar daca nu pare evident de la inceput. Dar e nevoie doar de putina atentie indreptata spre noi insine si spre trairile noastre interioare pentru a vedea dincolo de aparente, dincolo de comportamentul asa-zis agasant al copilului. Incet, incet, prin constientizare si folosind diverse metode descrise in carte, ne vom putea vindeca.
Pentru cei care vor sa afle mai multe, ii invit sa parcurga aceasta postare mai lunga decat de obicei, care sper sa va entuziasmeze suficient de mult incat sa va determine sa cititi cartea. Pentru a reda cat mai bine continutul unor idei, voi insera citatele/pasajele care mi-au placut si pe care le-am gasit relevante. Chiar am sa-ncep in felul acesta. In introducerea cartii, autorii spun o idee care vine sa ne linisteasca pe cei care avem dubii cu privire la parcursul nostru de parinti: “ ( …) nu exista experti in parentaj, ci doar copii si parinti in dezvoltare.” Intr-adevar, autorii se refera aici la ei insisi cand spun asta, cu modestie, aratand ca prefera sa fie considerati mai degraba resurse, decat modele de urmat.         Cred ca e bine sa ne gandim ca fiecare din noi suntem intr-o etapa a dezvoltarii noastre, ca am inceput un drum pe care n-o sa-l terminam prea curand – cel al dezvoltarii personale ( a se traduce niciodata), deoarece alaturi de un copil ai mereu cate ceva de invatat, in egala masura cu cat invata el. Tot in sprijinul ideii ca facem partial lucrurile bine, autorii arata ca preocuparea in sine de a citi carti sau articole in domeniul parenting-ului denota ca deja am inceput sa luam anumite masuri pentru a ne imbunatati abilitatile parentale.
Consider aceasta carte un bun manual de dezvoltare personala, intrucat actionand conform principiilor sale, ne putem vindeca de multe traume si putem creste considerabil, echivaland poate cu ore de terapie la psiholog sau cu anumite tehnici motivationale. In aceasta carte, vedem cum copiii devin profesori pentru noi (eu il consideram deja pe D. a-mi fi dascal la unele capitole, la varsta lui venerabila de 1 an si ceva *:) happy, dar mai mult in alte privinte), in sensul ca ne furnizeaza multe informatii despre ranile noastre ramase netratate: “Indiciile pentru vindecarea ranilor noastre cele mai profunde ne provin din informatiile pe care le primim de la copiii nostri, in special in acele momente cand reactivitatea noastra fata de ei este mai intensa.“ Parintele ar trebui sa-l vada pe copilul sau ca pe “un emisar venit pentru noi dintr-un univers constient si ca pe un profesor” Pentru a ne fi de real folos, cartea trebuie citita cu deschidere si mai trebuie sa ne dorim sa ne angajam in procesul unei introspectii profunde.
Chiar daca un parinte a crescut intr-un mediu sigur si afectuos, el are rani invizibile, pentru ca parintii sai, indiferent cat de devotati au fost, la un moment dat i-au raspuns imperfect. Daca ranirea noastra a fost minima, suntem uimiti de propriile noastre reactii exagerate, atunci cand le manifestam. Eu sunt un astfel de exemplu. M-am tot gandit ca eu n-as prea avea de scos din dulap schelete ascunse si cu toate astea, ma trezesc avand reactii pe care nu mi le-as dori fata de fiul meu. Simt uneori ca n-am rabdare deloc, ca n-am stare sa fac o anumita activitate cu el, parca ma plictisesc, iar alteori sunt de-a dreptul exaltata la orice schitare de zambet, la orice raspuns din partea lui, la orice reactie din timpul jocurilor noastre. Deci e clar ca am si eu destul de lucrat cu mine insami. Cartea te face sa te analizezi mai bine, sa fii mai atent la reactiile tale, sa-ti constientizezi actiunile intr-un mod in care le pune in legatura cu experientele tale trecute, si astfel imaginea despre propria persoana incepe sa se intregeasca.
DSC03032Apreciez intentia autorilor de a oferi instrumente pentru un parentaj constient, de a dezvolta abilitatile parentale fara a cauta vinovati si a arata pe cineva cu degetul: “Intentia noastra nu este sa dam vina pe parinti pentru dificultatile pe care copiii lor poate ca le au, ci sa aratam faptul ca, in aceasta lume imperfecta in care traim si in starea noastra de evolutie incompleta, cu totii am avut parinti imperfecti si ne crestem copiii intr-un mod imperfect, dar ca acest lucru a fost si este facut in moduri care pot fi intelese si schimbate. In aceasta perspectiva asupra lumii, vina nu-si are locul.”
Dorinta autorilor este de a oferi o perspectiv echilibrata, fara a plasa parintii sau copiii in centrul parentajului, asa cum se intampla de cele mai multe ori. Fie parintii sunt priviti ca niste victime care trebuie ajutate in lupta cu micutii santajisti (asta se intampla mai demult), fie copiii sunt super protejati, pusi pe un piedestal la care ceilalti se pot doar uita. Oricare dintre extreme e nepotrivita si parintii constienti trebuie sa faca eforturi sa obtina un echilibru sanatos. “Noi suntem interesati de o abordare al carei punct central sa nu fie nici parintele, nici copilul, ci sa echilibreze nevoile si dorintele atat ale parintilor, cat si ale copiilor. Un tip de parentaj care reuseste sa creeze un tot pentru ambele parti. Acest tip de parentaj se sprijina pe relatia parinte-copil: se concentreaza pe ceea ce se intampla intre parinte si copil, pe legatura dintre ei, sau asa cum o numim noi – pe “calea de mijloc”.
      Teoria Relatiei Imago, un subcapitol important al cartii, explica comportamentele oamenilor, incepand de la momentul indragostirii de partener, continuand cu etapele successive: casatoria, nasterea copiilor si petrecerea timpului implicati in dificila sarcina de crestere si educare a copiilor. Conform acesteia, parintii vor transmite copiilor tot soiul de tipare, pe care la randul lor acestia le vor transmite propriilor copii. “Previziunea cea mai exacta a modului in care va veti creste copiii este data de modul in care voi insiva ati fost crescuti” – asta daca nu facem ceva constient pentru a rupe lantul mostenirilor genetice.
Autorii mai adauga ideea conform careia, motivele pentru care avem probleme cu copiii sunt direct legate de problemele pe care noi insine le-am intampinat in copilarie, cauzate de interactiunile lipsite de tact sau jignitoare dintre noi si parintii nostri, care de cele mai multe ori neintentionat, ne-au facut sa suferim. Partea buna in aceasta ecuatie este ca ne putem vindeca de ranile trecutului si iata cum:
“Pentru un adult nu exista modalitate mai buna de a-si vindeca ranile copilariei si de a deveni o fiinta umana intreaga decat prin autocunoasterea care poate aparea in timpul procesului de parentaj. Mai exact, problemele pe care le aveti cu proprii copii va ofera informatii pretioase despre acele parti ale voastre ramase neterminate sau incomplete, ca urmare a modului in care ati fost crescuti in copilarie.”
Un alt aspect pe care scriitorii cartii il lamuresc din primele capitole se refera la notiunea de parinte inconstient. Despre acesta, ei spun de la inceput, pentru a nu exista echivoc, ca nu este un om rau. “Sunt oameni care au fost raniti emotional, care nu au avut sansa de a se vindeca de acea suferinta, de a deveni mai constienti de sine si de a avea o mai mare acceptare fata de propria persoana. Cu alte cuvinte, aici se incadreaza cei mai multi dintre noi (…) Scopul nostru este de a privi inconstienta (a noastra si a celor din jurul nostru) plini de compasiune.” Inconstienta se refera la actiunile pe care le intreprindem si la acele comportamente pe care nu le constientizam, deci sunt incontrolabile.
O caracteristica a parentajului inconstient este dezinteresul parintelui fata de sentimentele copilului, interesul fiind centrat pe comportamentul si actiunile acestuia, si nu pe motivele care determina anumite fapte. Aceasta forma de parenting taie legatura dintre parinte si copilul sau, dar si legatura copilului cu parti din sinele sau autentic, pe care ajunge sa le renege, pentru a fi acceptat si iubit de parinte.
O alta trasatura a acestuia este reactivitatea. Reactiile emotionale intense, repetate, care par excessive atat pentru copil, cat si pentru alti adulti, indica un potential punct de crestere.
Nu in ultimul rand, parentajul inconstient este ignoranta, in sensul ca parintele ajunge sa ignore stadiile de crestere ale copilului si nevoile acestuia in functie de evolutia sa, interpretand in mod eronat anumite comportamente drept problematice.
In postarea viitoare voi sintetiza care sunt acele lucruri ce pot fi facute de parinte in demersul sau de a deveni constient. In aceasta faza, mai vreau doar s-adaug o idee care sper sa sublinieze ca nu perfectiunea este ceea ce ni se cere, daca cumva suntem tentati sa credem ca cerintele sunt exagerate si greu de satisfacut, ci actiuni facute in mod deliberat, atent la ce se intampla cu noi si in noi.
“…Nu inseamna ca, pentru a creste copii sanatosi si echilibrati parintii ar trebui sa fie perfecti. Dar este neaparat nevoie ca ei sa se angajeze in procesul de constientizare – atat a nevoilor copiilor lor, cat si a nevoilor proprii nesatisfacute cand au fost mici.”( …) vindecare are loc in cadrul unui parteneriat pe care il face cu sotul sau sotia, sau cu un alt adult dispus sa-l ajute, nicidecum cu copilul sau.”

        Cum s-a ajuns la aceasta forma de inconstienta? Pe langa mostenirea primita de la proprii parinti, cauza acestui tip de parenting este simbioza. “Simbioza apare atunci cand un parinte actioneaza ca si cum copilul sau simte si gandeste exact ca el, fara ca adultul sa recunoasca si sa respecte caracterul distinct al copilului. (…) Un parinte incapabil sa se considere o fiinta separata de copilul sau a dezvoltat o relatia simbiotica cu acel copil.” Un lucru extrem de interesant legat de acest tip de relatie mi s-a parut faptul ca nu ne dam seama ca acele trasaturi care ne deranjeaza atat de mult la copiii nostri nu sunt altceva decat aspecte ale propriei noastre fiinte, pe care le-am respins. Chestia asta chiar are sens, daca ne uitam atent inauntrul nostru.
Ce mi-a mai retinut atentia este si faptul ca nu toate trasaturile proiectate de parinti sunt nedorite. Unele trasaturi proiectate reprezinta un potential pozitiv al parintelui, ramas nedezvoltat. De exemplu, atunci cand o mama vorbeste despre calitatile sportive extraordinare ale copilului sau, se poate ca ea sa reflecte propriile sale vise neimplinite de a deveni o atleta.
Utile mi se par exemplele pe care autorii le dau pentru a ilustra diferitele forme de comunicare nepotrivita pe care parintii le folosesc in dialogul cu ai lor copii, deoarece de multe ori ni se pare atat de natural sa folosim un anumit limbaj, fara sa ne gandim la impactul pe care il are asupra micutului. Dar si mai folositoare gasesc ca sunt mostrele de dialog constient, intentional pe care ni le sugereaza scriitorii cartii. Iata cateva modele de “asa nu”, “asa da”:
“M-am saturat sa-ti spun asta.” sau “Iar nu ti-ai hranit animalul de companie. Esti atat de lenes. Ma intreb daca vei invata vreodata sa faci asta”
versus
“Stiu ca ti-am spus de mai multe ori sa te straduiesti sa ai grija de animalele tale de companie. Nu a fost foarte clar?” sau “Crezi ca trebuie sa-ti spun altfel? Am impresia ca nu a fost destul de clar.” Sau “Vad ca iar nu ai hranit animalele tale de companie. Spune-mi ce-ai de gand sa faci cu ele.”

Alte exemple:
“Nu stiu ce sa ma mai fac cu tine” sau “am incercat tot ce mi-a trecut prin cap si nimic nu merge cu tine. Esti incorigibil”
versus
“Imi dau seama ca in acest moment esti suparat, dar sunt sigur ca o sa rezolvam problema.” sau “Vad ca ai niste sentimente foarte puternice fara de aceasta situatie si vreau sa aud ce ai de zis.”

     “Nu cred ca vrei sa zici asta!”
versus
“Deci, daca am inteles eu bine, tu vrei sa spui…” sau “Vreau sa aud tot ce ai de zis despre asta. Ma intereseaza ce gandesti.”

    Iata si un exemplu in care e mai putin evidenta greseala de exprimare a parintelui (eu trebuie sa admit ca sunt tentata sa folosesc exprimarea asta si uneori chiar o fac …):
“ Ce bine ne-am simtit la gradina zoologica” sau “ Ne simtim minunat azi, nu-i asa?” sau “Ne-a placut vacanta noastra, nu-i asa copii?”
versus
“Mie mi-a placut foarte mult la gradina zoologica. Tie ti-a placut?” sau “Ma simt grozav azi. Tu cum te simti?” sau “Mi-a placut vacanta noastra. Tu cum te-ai simtit in vacanta asta?”

     “Nu pot sa am incredere in tine.” sau “Esti un egoist”
versus
“Daca am inteles bine, sentimentele tale au fost ranite, esti furios si vrei sa te razbuni. Corect?” sau “ Am inteles ca nu ai facut ceea ce ai spus ca o sa faci. Poti sa-mi spui de ce te-ai razgandit?” sau “Stiu ca esti suparat din cauza celor intamplate, dar vreau sa gasesti un alt mod de a face fata situatiei. As vrea sa vorbesc cu tine despre ce poti faca data viitoare.”

       Din nou, un model foarte concludent de a nu interveni in sentimentele copilului prin manipulare, as spune eu, subtila, nevinovata din punctul nostru de vedere, al adultilor:
“Ar trebui sa te simti asa, dupa ce ai facut.” sau “Stiu cum te simti.” sau “Orice persoana decenta s-ar simti asa”
versus
“Spune-mi cum te simti. Nu stiu, dar as vrea sa aflu” sau “ Daca as fi in locul tau si mi s-ar fi intamplat mie acest lucru, m-as fi simtit…., dar poate ca tu simti altfel” sau “ Imi pot imagina cum s-ar simti o persoana careia ii pasa de asta, dar poate ca ma insel”

     Autorii spun ca toate afirmatiile simbiotice au in comun lipsa de constientizare a faptului ca traim intr-un univers relativ, cu informatii multiple, pe care persoane diferite le pot vedea diferit. “Niciunul dintre noi nu detine monopolul asupra adevarului. Niciunul dintre noi nu poate vedea tot adevarul!”
Exemplele sunt multe, as putea continua, imi vine sa nu ma mai opresc, pentru ca toate mi se par relevante si clare. Iar la partea cu dialogul intentional, sunt si mai multe modele. In timp ce le scriam, ma gandeam ca macar ele (exemplele) ar trebui sa insufleteasca si pe altii sa citeasca aceasta minunata carte! Nu le pot reda pe toate, nu stiu daca pot surprinde prin acest rezumat frumusetea cartii, utilitatea ei, a-ha-ul pe care eu l-am avut cand am citit-o. Mi-as dori ca si altii sa o citeasca, pentru a patrunde mai adanc in teoria explicata de scriitorii ei, care de altfel, nu e asa complicata.

      Foarte pe scurt am putea reduce totul la influenta semnificativa a propriei noastre copilarii asupra modului nostru de a ne comporta cu copiii nostri. Ceea ce se stia, pana la urma, de mai demult. Dar inovatia imi pare a fi dialogul intentional, acest instrument pe care daca incepem sa-l folosim, incepem de fapt sa comunicam cu adevarat. Despre asta vreau sa mai scriu putin, dupa care cred ca voi incerca sa-nchei, pentru ca devine prea lunga si plictisitoare toata expunerea, desi eu imi doresc contrariul. Ce sa fac? Imi place mult si-mi vine sa scriu aproape tot *:) happy. Oricum, la final tot o sa mi se para ca trebuia sa mai mentionez si cutare lucru, dar sunt constienta si eu ca nu pot copia cartea in intregime. :))

     Principalul instrument folosit in procesul de parentaj constient il reprezinta dialogul intentional, care trebuie sa contina 3 etape:
-oglindirea = verificarea pentru a vedea daca ati inteles correct
-validarea = a-i da de inteles celeilate persoane ca nu este nici o problema daca are anumite ganduri si sentimente, chiar daca nu sunteti de acord cu acestea. Doar o mica paranteza aici. Cred ca validarea este partea cea mai grea, pentru ca avem tendinta sa o intelegem ca pe o aprobare a unui comportament sau a unei reactii/stari pe care noi nu o putem accepta. Dar in carte ni se explica ce presupune ea, de fapt si ni se dau exemple. Am detaliat si eu putin mai jos si am surprins cateva exemple pentru a clarifica notiunea.
-empatia = intrarea in starea de spirit a celeilalte persoane, cu scopul de a simti ce simte celalalt.
Inainte de a intra putin in detalii legat de acest instrument vreau sa mai spun ca una din partile cele mai valoroase ale cartii imi pare a fi cea dedicata dialogului intentional. De ce il consider atat de util? Pentru ca o comunicare eficienta, despre care se vorbeste atat de mult, are un rol extrem de important in relatia cu copiii nostri (si nu numai). Din pacate, in scoala nu invatam asta, pentru ca se presupune ca o stim face cu totii, ca doar vorbim, de ce nu ne-am face si intelesi? Daca ar fi lucrurile atat de simple…
Dar uite ca pot fi, daca ii invatam pe copiii nostri de mici sa comunice cu adevarat. Si autorii ne explica foarte elocvent si ce inseamna asta si cum se face. Iata ce frumos prezinta:
“Limba vorbita este principalul mediu de interactiune intre parinti si copiii lor. Este un cadou care-i permite unui vorbitor sa faca din trectut sau din viitor o experienta a prezentului. Cand un tata spune: <<Iti amintesti cand ne-am dus la plaja?>> , in acel moment ii face copilului sau un cadou.>> Limbajul face vizibile lucrurile nevazute. (…) de asemenea, limbajul ne face sa simtim; de exemplu, bucurie – ca atunci cand ni se spune “te iubesc” – sau suferinta, la fel ca atunci cand ni se spune: <<Lasa ca ajunge taica-tau acasa. O sa-ti dea ce meriti.>> Copiii invata sa vorbeasca asa cum li se vorbeste (…)”
Apropo de asta, circula pe facebook, parca, un filmulet care mi-a ramas in minte, legat de ce invata copiii de la noi. Mesajul sau era “children see, children do”. Copiii invata cel mai bine din ceea ce vad, nu din ceea ce le spunem. Nu putem sa le predam lectia iubirii daca nu le dam aceasta iubire, in primul rand. Si asa este cu toate. Nu le putem pretinde ceva inainte ca noi insine sa facem acel lucru.
Mai spun autorii ca modul in care vorbim si ii ascultam pe copiii nostri are un efect profund asupra lor, influentandu-le devenirea. Da, sunt vorbe mari, dar e adevarul pe care in viata noastra de zi cu zi, ajungem sa-l uitam. Uitam responsabilitatea ce o avem pe umerii nostri. Din fericire, putem schimba lucrurile in bine cu ajutorul acestui instrument pretios, dialogul intentional.
Revenind la etapele acestui dialog, observam ca oglindirea inseamna repetarea cat mai exacta a continutului pe care l-am auzit de la interlocutorul nostru. Este un pas extrem de important, pentru ca e necesar sa verificam daca am inteles corect mesajul. Pe cat de usor pare sa-l intelegem, tot pe atat de usor este s-o facem gresit, deoarece exista o puternica tentatie de a interpreta ce auzim, inainte de a intelege pe deplin. Copilul intelege din aceasta ca, parintele sau este dispus sa-l asculte, cu scopul de a-i intelege punctul de vedere.
Prin validare ii aratam celeilalte persoane ca ceea ce spune are o logica proprie. “A valida experienta copilului nu inseamna ca sunteti neaparat de acord cu el sau ca gandurile si sentimentele sale le reflecta pe ale voastre. Inseamna doar ca cedati locul din centrul si din sursa <adevarului>> si ii permiteti sa aiba dreptul la propria interpretare asupra realitatii lucrurilor. “
         Empatia inseamna recunoasterea sentimentelor celeilalte persoane, fie imaginandu-ne ce exprima celalalt, fie chiar simtind, experimentand emotional trairea interlocutorului. Prin acest tip de dialog trecem cumva in lumea celeilalte persoane, trecem dincolo de noi, devenind pentru o vreme parte din experienta acesteia.
O sa preiau doar un exemplu legat de aceasta tehnica a dialogului intentional, pe restul (si sunt destule exemple clare) le gasiti in carte. L-am preluat pe cel in care copilul este de varsta mai apropiata de a lui D. Este vorba de o fetita de 3 ani, care isi doreste sa mearga la prietena ei, cu ocazia zilei de nastere, insa mama ei refuza invitatia pentru ca, fetita nu este complet vindecata dupa o infectie respiratorie. Iata discutia dintre mama si fiica (in primul caz, parintele din dialog este din categoria celor inconstienti, dar in conversatia urmatoarea vedem cum ar trebui purtata discutia, in spiritul dialogului intentional):

“D-na Grimmes: Nu arunca ursuletul pe jos! N-o sa-ti mai cumpar nici o jucarie, daca le tratezi in halul asta! Asta nu-mi demonstreaza decat ca inca esti bolnava. E bine ca nu mergi diseara la Andrea. Ma bucur ca am luat aceasta decizie.
Rebecca: (plangand) Dar vreau sa merg. Nici macar nu sunt bolnava. Tu nu stii nimic.
Doamna Grimmes: Nu vorbi asa cu mine. Nu te duci si basta. Nu te simti destul de bine. Haide, ridica-te de pe podea, ca sa pun masa. Si gata cu plansul!
Rebecca: Nu vreau!
Doamna Grimmes: Du-te in camera ta!”

      Autorii nu pretind ca acest dialog este ingrozitor, ci doar afirma ca este o modalitate de a reactiona, mai degraba decat o actiune constienta, menita sa obtina si un rezultat. Este posibil ca aceasta mama (ca atatia dintre noi) sa fi invatat de la parintii sai ca acei copii care spun “nu”, care par ca ne sfideaza, trebuie mustrati. Sau poate e doar obosita sau grabita. Oricare ar fi motivul, ea ii transmite fiicei sale ca nu este in regula sa-si exprime sentimentele de dezamagire si furie.

      Si acum varianta de dorit sa se-ntample:
“Doamna Grimmes: Rebecca, as vrea sa ma asez langa tine pe podea. E in regula?
Rebecca: Nu, nu vreau sa stai aici.
Doamna Grimmes: Bine, daca tu nu ma vrei langa tine, o sa ma asez mai incolo, sa nu stau in calea ta. [ Ea se aseaza pe podeaua din bucatarie la cativa metri de fiica ei]. Am impresia ca esti suparata pe mine.
Rebecca: Nu sunt suparata!
Doamna Grimmes: Deci nu esti suparata. Am crezut ca esti pentru ca l-ai aruncat pe Teddy pe jos.
Rebecca: Tu nu vrei sa ma duc sa dorm acolo. Nu sunt bolnava. Vreau sa ma duc.
Doamna Grimmes: Deci nu esti bolnava si chiar vrei sa mergi acolo. E corect? Si esti suparata din cauza ca i-am spus mamei lui Andrea ca nu cred ca te simti destul de bine. Am inteles corect?
Rebecca: Da.”

       Partea asta a fost oglindirea sentimentelor fiicei sale de catre doamna Grimmes.
Apoi urmeaza validarea:

“Doamna Grimmes: Deci vrei intr-adevar sa mergi sa dormi acolo?
Rebecca: Da, vreau. Andrea e cea mai buna prietena a mea.
Doamna Grimmes: Bine, inteleg ca tu ai vrea sa mergi pentru ca nu te simti rau si fiindca Andrea e cea mai buna prietena a ta.
Rebecca: Chiar intelegi?”

     Multi parinti (printre care, marturisesc ca si eu) ar crede ca justificarea deciziei de a o tine acasa pe fetita este acceptabila, astfel tinandu-i o prelegere despre importanta ingrijirii sanatatii. Eu cred ca asta nu e chiar gresit, dar inainte de a o face, trebuie sa validam copilul, sa-l facem sa inteleaga ca noi i-am inteles si oarecum acceptat dorinta.

Ultima parte, empatia, este un mesaj foarte important care trebuie sa ajunga la copil.
“Doamna Grimmes: Vad ca esti dezamagita si imi imaginez ca esti si suparata. Esti suparata si dezamagita?
Rebecca: Sunt suparata si dezamagita.
Doamna Grimmes: si eu simt ca esti trista si dezamagita.”

      Scriitorii cartii ne mai atrag atentia asupra unui fapt care are relevanta pentru mine, mama de copil mic. Ei spun ca atunci cand ne adresam copiilor sub sase ani, este nevoie sa ne coboram la nivelul lor fizic, atunci cand vrem sa le comunicam ceva important. “Imaginati-va diferenta dintre a vorbi cu un om inalt de cinci metri si a vorbi cu cineva de aceeasi inaltime ca voi.”
De asemenea, este important sa ii imbratisati pe copiii mici, sa va reconectati cu ei, deoarece contactul fizic cu ei, o mangaiere, o atingere usoara pe fata, pe capsor, ii va face sa se simta in siguranta. Daca nu-si va dori acest lucru in acel moment, sigur va va comunica asta prin respigere sau indepartandu-va. Dar de cele mai multe ori, chiar asta e ceea ce face diferenta.
Nu mai putin important este limbajul corpului. O atitudine relaxata, o expresia a fetei binevoitoare il vor transmite copilului ca este asculat, luat in serios. “Pentru copil, momentul in care un adult se opreste din ceea ce face, isi intoarce catre el o fata receptiva, coboara la nivelul lui fizic si-l invita sa spuna ce este in mintea lui, este unul de neuitat.”
Iar ceea ce-mi intareste convingerea ca am facut bine pana acum, macar in unele privinte, este ideea ca trebuie sa le vorbim copiilor cu acelasi respect si folosind aceeasi inteligenta pe care o manifestam cand vorbim cu oricine altcineva. Uneori, ma pufneste rasul cand ma aud cu cata seriozitate ii explic unele lucruri lui D., si-l vad pe el ca ma urmareste cu privirea fixa, probabil intrebandu-se ce mai vrea mami asta sa spuna acum. Dar continui sa fac asa, sa ii dau explicatii pentru actiunile pe care le fac, pentru ce are voie si n-are voie, mai ales, pentru ca asa mi se pare cel mai corect fata de el. Se pare ca acest lucru chiar e de dorit sa-l facem, sa le vorbim, pe intelesul lor, sa folosim dialogul intentional inca de cand sunt mici, astfel incat sa-i invatam sa foloseasca acest instrument pretios, care ne va fi cu atat mai de folos mai incolo.
Si poate va intrebati cum vom oglindi un bebelus.*:) happy Ei bine, cu ei chiar e usor si cred ca mai toti o facem fara sa stim ca oglindim. Cand bebele zambeste, zambim si noi; bebelusul se incrunta, noi facem la fel; el gangureste, si noi pe limba lui*:) happy. Prin limbajul sincronizat al corpului, prin tonul vocii ii transmitem ca suntem alaturi de el.

       Ar mai fi multe de spus despre aceasta carte! Mai am o gramada de idei valoroase pe care as vrea sa le impartasesc, dar m-am intins cam mult deja, asa ca voi continua in postarea sau poate postarile viitoare, cu actiunile concrete pe care le putem face dupa ce am parcurs pasii dialogului intentional.

        In incheiere mai vreau doar sa spun ca, pana la urma, prezentarea unor franturi din carte, a unor solutii izolate, poate sa nu fie prea convingatoare, sa nu spuna prea mult, intrucat pare ca o reteta cu un medicament care nu rezolva cauza problemei, ci trateaza doar efectele acesteia. De aceea, cred ca citirea cartii inseamna dezvaluirea intregului sistem de conceptii, a intregii filosofii ce au fost avute in vedere de autori. Deci nu-mi ramane decat sa mai lansez inca o data invitatia de a descoperi intreaga carte, pentru ca, spun eu, n-o sa regretati.*:) happy Si desigur, un ultim citat, tot asa de final:
“Zi de zi, copiii lumineaza copilariile parintilor lor atat atragandu-le acestora atentia asupra problemelor, cat si invitand adultii sa participe, alaturi de ei, la senzatiile si experientele copilariei. Parintii pot accepta aceasta invitatie pentru a descoperi din nou lumea – o lume ce poate constitui de acum o noua sursa de incantare. Nu numai ca acesti copii le predau parintilor lectii importante despre sinele lor din copilarie, ci ii pot ajuta sa-si reaminteasca experiente uitate, pe care acum parintii le pot retrai cu placere”

Advertisements

7 responses to “Daruieste iubirea care vindeca -Ghid pentru parinti

  1. Corina Maria Dolha says:

    Abia am inceput sa citesc articolul si deja stiam ca este exact ceea ce am nevoie. 😊 Deocamdata nu pot da detalii concrete (probabil o sa apara pe blogul meu sub o forma sau alta) dar vin sa intaresc cele spuse cu ceea ce am trait si simtit pana acum… Sunt mamica de doar 3 ani si baietelul nostru mai mare reuseste cu succes (si ii multumesc din suflet pentru asta) sa scoata muuulti scheleti din dulap. Si din pacate, acesti scheleti si-au pus amprenta pe el de mic… si a ajuns sa aiba episoade de “tantrum”. Citind pe net, am gasit multe informatii cum ca este un comportament specific varstei si ca trece. Ei bine, nu au trecut, au fost din ce in ce mai dese si mai violente. Citind mai mult si dorind sa il inteleg pe el, sa il ajut sa depasasca aceste crize “normale”… m-am descoperit pe mine si m-am inteles mai bine decat o facusem vreodata. Si culmea… intelegandu-i nevoile lui, mi-am inteles nevoile mele… am reusit sa ajungem la compromisuri… la intelegere… si comunicare reala. Iar baietelul meu este mai fericit si eu sunt o mamica fericita! Si desi suntem doar la inceput de drum am incredere ca vom reusi impreuna sa scapam de scheletii din dulap, chiar si de cei pusi de mine in dulapul lui… cand ii va descoperi prin proprii copii. Multumesc de o noua informatie valoroasa. Si DA, vreau sa citesc cartea! 💖

    Liked by 1 person

  2. Corina Maria Dolha says:

    Ai scris atatea idei frumoase… incat mi-ar lua inca pe atat sa subliniez cele scrise cu Verde Fosforescent sa “sara in ochi”. Nu pot decat sa lansez un indemn: Chiar daca nu credeti ce scrie aici… Cititi. Chiar daca nu credeti ce cititi… Aplicati. Cu consecventa si fara a astepta rezultate de azi pe maine… din rau in binisor… si din bine in mai bine… rezultatele o sa apara. Si va rog sa le impartasiti si cu noi, chiar pe acest blog, pentru a da incredere ca se poate. 😇 E muuulta munca, dar facuta din dragoste pentru copii, devine incet o joaca.

    Liked by 1 person

  3. Ma bucur tare mult daca am convins deja o persoana s-o citeasca! 🙂 Si ai spus atat de bine – chiar daca nu credeti ce cititi, aplicati cu consecventa pentru ca rezultatele nu vor intarzia sa apara! Si da, avem de muncit, si uneori nici nu stim de unde sa-ncepem pentru ca pare anevoios drumul…Eu inca mai asist la tantrumuri si, in ciuda celor citite, tot nu reusesc sa le accept si sa le gestionez cum ar trebui, dar cel putin, simt ca fac progrese. E un proces de durata, acesta al descoperirii noastre. Si nu-l putem face decat prin incercari. Totusi informatiile oferite in unele carti ne ajuta sa nu ne simtim rataciti si ne confirma ceea ce banuiam deja, ne intaresc convingerile bune si reusim sa scapam de balast. Si da, dragostea, cea mai puternica forta din univers, ne va face sa simtim, usor, usor, ca totul e doar o joaca! Sa redescoperim bucuria jocurilor, sa ne redescoperim pe noi! 🙂

    Like

  4. […]           Poate cei care sunt mai stricti si nu numai, se pot gandi ca eu fac parte din categoria celor care nu stiu sa impuna limite sau, mai rau, se gandesc sa-si lase copiii atat de liberi, incat nu mai impun nici un fel de granite. Din cea de-a doua categorie, sigur nu fac parte. Dar sigur la capitolul celalalt mai am de invatat. Incerc sa invat sa fac asta fara sa-l lezez pe-al meu prunculet, adica vreau sa nu devin persoana care mereu spune “nu”, care nu-i respecta nevoile (desigur, aici ar fi o alta discutie privitor la a discerne intre nevoi si dorinte), care ii ingradeste prea mult actiunile, asa cum vad ca fac multi parinti, probabil de teama justificata, desigur, de a nu ajunge la accidentari. Da, acum ca analizez mai bine, cred ca de aici si dorinta mea de a-l incuraja in demersurile de cercetas J. Cred ca am vazut cam mult in jurul meu parinti foarte precauti, cred ca eu insami am o astfel de mostenire de la ai mei parinti, si probabil, inconstient incerc sa fac opusul… Apropos de asta, acum citesc o super carte –”Daruieste iubirea care vindeca-Ghid pentru parinti” scrisa de Harville Hendrix si sotia sa, Helen Lakelly Hunt. Cand o voi termina, revin cu detalii pentru ca mi se pare foarte revealing cartea, si de mare ajutor. Primul articol despre carte il puteti gasi aici. […]

    Like

  5. […] Daruieste iubirea care vindeca -Ghid pentru parinti Jan […]

    Like

  6. […] asta, dar ce sa fac, sunt sub “vraja” ei inca – mai multe despre ea gasiti aici) vorbeste despre anumite tipare pe care le mostenim de la parintii nostri si pe care avem tendinta […]

    Like

  7. […] Tot mai multi parinti aleg sa-si disciplineze copilul altfel, fara pedepse, fara recompense, si totusi cu impunerea unor limite care sunt necesare pentru o dezvoltare armonioasa. Desi usor de zis, nu ne e mereu la indemana sa facem lucrurile in felul acesta, caci avem niste limitari venite din propria copilarie. Dar asta e alta discutie despre care am scris aici. […]

    Like

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: