1 an si 9 luni de fericire

Image courtesy of arztsamui at FreeDigitalsPhoto.net

1 an si 9 luni de necontentia mirare in fata miracolului vietii, intruchipat in persoana iubitului meu baietel.1 an si 9 luni in care am invatat atatea!

 

Am plans de durere si neputinta cand ma luptam cu niste canale blocate, dar am ras cu pofta la chicotelile lui, la primele gangureli, la rasetele lui de bebelus fericit,

Am schimbat scutece murdare, dar am primit in schimb curatenia si candoarea unui suflet neatins de viciile vietii,

L-am purtat in brate sau am impins caruciorul, dar am fost eu plimbata prin locuri nestiute, pe carari pline de pace si frumos,

Am alaptat zi de zi, nici nu mai stiu de cate ori pe zi si pe noapte, i-am daruit laptele matern, dar eu am primit odata cu el din… nectarul zeilor,

Am facut mancare si i-am dat sa manance, dar am fost eu hranita cu iubire adevarata,

Am dormit mai putin si fragmentat, si in ciuda oboselii, am fost mai odihnita decat atunci cand dormeam toata noaptea,

Am alergat la fiecare scancet pe care il scotea in timpul somnului, iar acum el alearga cu bucurie spre bratele mele,

I-am cantat si l-am leganat cum am putut eu mai bine, acum deja imi canta el cele mai frumoase cantecele pe care le puteam auzi vreodata,

L-am tinut de manuta sa nu cada, atunci cand abia facea primii pasi, dar cred ca el m-a sustinut pe mine, de fapt,

Am incercat sa-l invat sa vorbeasca, dar el m-a invatat pe mine limbajul iubirii, si m-a invatat sa ascult mai atent,

Am suspinat langa el cand a fost bolnavior, iar el m-a invatat sa am incredere ca va fi bine

M-am rastit la el cand am ajuns la capatul rabdarii si n-am stiut ce sa mai fac, iar el, drept raspuns, de mirare la auzul vocii mele mai ascutite decat o stia, s-a oprit din ce facea si a venit la mine sa ma mangaie, stiind ca sunt suparata…,

Am invatat sa am mai multa rabdare, desi credeam ca nu duc lipsa de ea,

Am invatat (si inca invat) sa fiu mereu prezenta, pentru ca m-a luat, pur si simplu, de mana, in timp ce roboteam prin casa  si m-a dus la joaca,

Am invatat ca mai pot chiar si-atunci cand spuneam ca e prea mult,

I-am dat imbratisarile mele, iar el a inceput sa ma stranga tare in bratele lui micute si sa-mi dea pupici,

Mi-am facut planuri si liste de cum ar trebui sa fie lucrurile, dar el a ras de planurile mele si mi-a aratat care sunt vrerile lui.

Si calatoria e abia la-nceput! Cate mai avem de descoperit impreuna! Cate vom mai invata noi doi!

Si mai e ceva! La-nceput, cand l-am adus acasa de la maternitate, am avut multe zile in care il contemplam in timp ce dormea si ma-ntrebam daca chiar e adevarat ce mi se-ntampla! Si parca nu-mi venea sa cred ca el chiar este cu mine, acolo! In timp, sentimentul asta s-a estompat si am inceput sa ne obisnuim cu binele. Si totusi mai rar, am inca momente in care ma minunez de el, de perfectiunea lui de bebelus si de faptul ca este…al meu (macar deocamdata, pentru ca stiu ca vine vremea sa plece pe drumul sau – incep de pe-acum sa ma pregatesc pentru asta si sa il pregatesc si pe el, dar cred ca eu tot voi fi luata prin surprindere ) Ma opresc din alergatul zilnic si ma inclin, ma inclin in fata fiintei care este inzestrata cu atatea daruri si care imi bucura fiecare zi. Ii  multumesc lui Dumnezeu pentru binecuvantarea primita!

In incheiere vreau sa redau un fragment din cartea “Copilul, fiinta divina, dar neinteleasa” a Mariei Montessori: “( …) adultul ar trebui sa inteleaga ca un copil care iubeste nu numai ca trezeste pe tatal si pe mama sa, care dorm prea mult dimineata; acel tata si acea mama adesea adorm in viata; pentru ca toti avem tendinta de a <<dormi>>, de a nu da atentie lucrurilor; si avem nevoie de o noua fiinta, care sa ne destepte si sa ne mentina treji, cu un mijloc de care noi nu putem dispune; o fiinta care sa traiasca si sa lucreze altfel decat noi si in fiecare dimineata, sa vina sa ne spuna: <<Priveste, exista o alta viata, traieste mai bine!>>

A trai mai bine, pentru ca omul ar merge pe calea degenerarii si copilul il ajuta sa urce. Daca adultul nu-si da seama, se pierde; incetul cu incetul sufletul lui se acopera cu o scoarta groasa si devine nesimtitor.”

---