parenting cu blandete

“While we try to teach our children all about life, our children teach us what life is all about” – Angela Schmindt

Cat de permisivi sa fim cu copiii nostri?

on November 28, 2015

boundaries     La aceasta intrebare tot incerc eu sa-mi raspund de ceva vreme, cam de cand scumpul meu baietel, Darius, a inceput sa umble prin sertarul cu vase ceramice. *:) happy Sunt de parere ca ai nostri copii trebuie lasati destul de liberi in explorarea lor, pentru ca dragii de ei vor sa descopere lumea asta mare! Si cate chestii frumoase si interesante gasesc ei in fiecare zi! Cat entuziasm la fiecare noua descoperire! Fata lor se lumineaza de bucurie, se insenineaza si dupa un plans zdravan, atunci cand  gasesc cele mai banale chestii, cum ar fi un incarcator, o cutie cu capac, o sticla de plastic, desigur, cu atat mai interesanta daca are si ea capac sa fie desfacut si pus iar la loc, sau poate o bratara de a mamei si niste “tertei” (a se citi “cercei” *:) happy) . Cred ca toti parintii stiu despre ce vorbesc, despre emotia aceea care se citeste in ochisorii lor, de parca atunci ar fi descoperit cel mai frumos cadou posibil, asezat sub bradul de Craciun.

         Si pentru ca imi place sa-l vad cat mai fericit pe micut, il las sa faca munca de cercetas prin casa. Darius cauta de zor prin sertarele mele, ale lui tati, printre oale si capacele lor, printre legume. Desigur, de cele mai multe ori sunt foarte aproape de el atunci cand investigheaza de zor, pentru a preintampina vreo accidentare, sau pentru a-l opri de la distrugerea unor obiecte folositoare. In functie de cat e de periculos locul, stau mai aproape sau mai departe de el. Dar iata cum se face ca ieri, desi eram la jumatate de metru de el, pentru ca umbla la sertarul cu vase (deci grad cam mare de pericol), inevitabilul s-a produs si Darius al meu s-a taiat putin la manuta. Avea in mana 2 vase de Jena, moment in care eu m-am cam repezit spre el cu un ton mai inalt decat cel pe care-l folosesc de obicei, tocmai pentru ca ma temeam de ce s-ar putea intampla.

          Evident, dand firul in urma, imi dau seama ca ar fi trebuit sa raman mai calma, pentru ca poate asa as fi evitat situatia asta in care am ajuns… Cand e vorba sa dea ceva din manuta, Darius cam incepe sa goneasca prin casa sau sa tipe. Cred ca acum si-a dat seama ca il voi deposeda de vasele respective si a facut un pas inapoi, moment in care a cazut in fundulet, si vasele,  evident, s-au facut tandari. Sa mai spun cum sentimentele de vinovatie veneau valuri-valuri spre mine sau prin mine? Cum ma intrebam de ce am permis s-ajungem in situatia asta? Dar deisgur, n-aveam foarte mult timp pentru reflectii si culpabilizari, pentru ca dragul meu urla de mama focului! S-a speriat si el, ca si mine, sau poate din cauza ca m-am speriat eu si am recationat ca atare. Am simtit cum mi se inmoaie genunchii, dar totodata stiam ca trebuie sa actionez, pentru ca sangele curgea si incercam sa evaluez situatia, sa-mi dau seama cat de mare e taietura. Din fericire, este micuta, in schimb sperietura a fost de proportii. Ca sa scurtez putin povestea, voi mai spune doar ca am sunat la 112, deoarece mi se parea ca a ramas ceva, un ciob inauntru plagii. Cei de la Ambulanta mi-au recomandat sa merg totusi la urgente, pentru a inlatura orice dubiu cu privire la potentiale ramasite in interiorul plagii. Asa ca am vazut si cum e sa ajungi la urgenta cu copilul. Desi stiam ca nu e prea grav, tot ma simteam ingrijorata si mai ales, ma gandeam ce s-ar fi putut intampla. De fapt, cred ca aici vroiam s-ajung. “What if –ul “ ala m-a tot bantuit in ziua aia. Am tot multumit lui Dumnezeu pentru ca s-a intamplat asa si n-a fost mai grav. Dar intrebarea ramane. Cum ar fi fost daca…? Desigur, nu vreau nici macar sa continui intrebarea, pentru ca ma ingrozesc. Si atunci, se ridica o alta. Ce trebuie sa fac sa preintampin astfel de situatii? Sau macar sa reduc la minim riscurile? Unde am gresit? Am fost prea permisiva? Cred ca asta este raspunsul. M-am tot gandit ca cel mai bine ar fi fost sa aiba interdictie totala la sertarul cu vase casante (asa cum are la prize, desi acolo avem protectii; cu toate astea il atentionez de fiecare data cand vrea sa se joace cu degetelele pe acolo, pentru ca nu in toate locurile in care mergem exista protectii), dar din dorinta de a-l lasa sa exploreze cat mai mult, se pare ca am cam fortat limitele sigurantei. Evident, stiam ca exista riscuri, dar imi spuneam ca voi fi pe faza, ca nu se va intampla, bla bla.

          Poate cei care sunt mai stricti si nu numai, se pot gandi ca eu fac parte din categoria celor care nu stiu sa impuna limite sau, mai rau, se gandesc sa-si lase copiii atat de liberi, incat nu mai impun nici un fel de granite. Din cea de-a doua categorie, sigur nu fac parte. Dar sigur la capitolul celalalt mai am de invatat. Incerc sa invat sa fac asta fara sa-l lezez pe-al meu prunculet, adica vreau sa nu devin persoana care mereu spune “nu”, care nu-i respecta nevoile (desigur, aici ar fi o alta discutie privitor la a discerne intre nevoi si dorinte), care ii ingradeste prea mult actiunile, asa cum vad ca fac multi parinti, probabil de teama justificata, desigur, de a nu ajunge la accidentari. Da, acum ca analizez mai bine, cred ca de aici si dorinta mea de a-l incuraja in demersurile de cercetas J. Cred ca am vazut cam mult in jurul meu parinti foarte precauti, cred ca eu insami am o astfel de mostenire de la ai mei parinti, si probabil, inconstient incerc sa fac opusul… Apropos de asta, acum citesc o super carte –”Daruieste iubirea care vindeca-Ghid pentru parinti” scrisa de Harville Hendrix si sotia sa, Helen Lakelly Hunt. Cand o voi termina, revin cu detalii pentru ca mi se pare foarte revealing cartea, si de mare ajutor. Primul articol despre carte il puteti gasi aici.

       Inainte de a incheia, vreau sa subliniez importanta alaptarii si sprijinul pe care-l poate da intr-o astfel de situatie. Asa cum am spus si mai sus, puiul meu s-a speriat de-a binelea la vederea sangelui de pe manuta lui, astfel ca a inceput sa urle. Probabil il si durea putin..cert e ca i se innodau lacrimile sub barbie. Nu mai zic ca si eu eram la un pas de a face asta (de fapt, am si plans putin, dar dupa ce-am sunat la urgente). Oricum, situatia nu era prea grozava si nu reuseam sa-l calmez pe Darius prin vorbe, asa ca am apelat la ajutorul nostru cel de toate zilele, cel mai bun ajutor de altfel pentru situatii critice, si anume titi. Chiar face minuni atunci cand ai nevoie *:) happy! Nu spun ca nu s-ar fi calmat altfel, dar sigur ar fi durat mult mai mult.

      Intrebarea ramane deschisa …de fapt, sunt mai multe intrebari. Ce putem face sa preintampinam incidentele de genul asta? Unde si cum trebuie stabilite limitele? Un lucru e clar pentru mine si anume, ca ele trebuie impuse cu blandete si cu multa rabdare. Dar de unde ne aprovizionam cu rabdare, atunci cand rezervorul s-a golit? M-as bucura sa aud opinii pe acest subiect, intamplari, recomandari de carti pe tema asta. Orice e binevenit in masura in care se pastreaza un ton decent. *:) happy

Am sa inchei cu doua citate despre prudenta, care mi-au placut:

” Prudenta este arta de a controla riscul.” Alexandru Paleologu

“Precautia este fiul cel mai mare al intelepciunii” –Victor Hugo

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

%d bloggers like this: